Se iese greu din această iarnă. Parcă mai greu ca niciodată... O (re)naştere dureroasă, cu un travaliu ostenitor, chinuie trupuri obosite şi minţi amestecate între nădejde şi îndoială. Ghiare de frig stau agăţate de speranţe, sfâşâind cu răceală orice îndrăzneală de-a visa. Natura încearcă, trosnind, însă ceva, o forţă nevăzută, i se opune. Noi, oamenii, suntem ca nişte flori de gheaţă care imită cu disperare o primăvară albă, lipiţi de sticla rece a ferestrei, privind căldura unei case. Nu suntem nici flori, dar nici iarnă, ci biete linii care se străduiesc să ia o formă, fiinţe neterminate, părăsite în gerul unei ierni prea lungi. Nu reuşim să topim pojghiţa transparentă care ne-a anchilozat articulaţiile vieţilor noastre, înţepenindu-ne într-o aşteptare necunoscută. Suntem ca nişte hoţi prinşi la furat de raze de soare, interogaţi de viscol şi judecaţi de frig. Ne este dor de primăvară... Tânjim după ea, crezând cu naivitate de oameni, că ne va aduce liniştea... Asociem căldura cu speranţa, răscolind în cufărul zilelor noastre, amintirile... Cândva, aveam idealuri... Şi era mult soare în sufletele noastre. Acum ne dor oasele viselor şi ne este frig... Oare ce Soare trebuie să apară, pentru a avea puterea de-a ne topi deznădejdea? Şi totuşi, o forţă naturală se mişcă încet în trupurile noastre, (re)născând o dorinţă de viaţă, un sens, o normalitate sau barem, numai o iluzie...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu