CRIZĂ...

Din ce în ce mai des aud şi eu ca toţi cei din jurul meu, că ţărişoara noastră, pe 1 aprilie, iese din recesiune. Însă, nu şi din criză! Nu încă! Gândesc şi nu pricep... Este adevărat că-n lumea mea populată de cuvinte nu este nici o criză, însă tot din ea, mai ştiu şi eu câte ceva. Şi pentru a nu încurca lucrurile, vă dau o explicaţie din Dex-ul nostru cel de toate zilele: CRÍZĂ s. 1. (livr.) recesiune, (înv.) chesat. (~ economică, financiară.) 2. (MED.) acces, atac, puseu, (astăzi rar) paroxism, (pop.) toană. (~ de nebunie, de cord.)! Complicat... Ieşim din ceva din care nu ieşim... Pentru a nu mă înşela, pornesc hai-hui pe stradă, privind cu atenţie, cum arată o triumfală zi de eliberare economică. Este o zi istorică, nu? Şi ce văd? Un oraş obosit, tăvălit în praf, chinuit de oameni cu priviri triste ori pierdute, grăbiţi spre nicăieri, lipsiţi de speranţe şi profund decepţionaţi... Intru într-un magazin alimentar. Vânzătoarei îi alunecă pe chip o jumătate de zâmbet. „Doriţi ceva?” mă întreabă cu o jumătate de voce. Îi spun ce doresc, apoi o întreb dacă e fericită că ieşim din recesiune. Femeia mă priveşte cu neîncredere, apoi trage aer în piept şi porneşte o adevărată hemoragie verbală – „Ieşim? Deja suntem cu picioarele înainte? Din ce să ieşim? Uitaţi-vă la mine! Am 54 de ani, sunt divorţată, am doi copii la liceu, am absolvit o facultate şi vând mălai, mi-am amanetat şi cruciuliţa de la gât, am întreţinerea neplătită de trei luni, am datorii la rude şi la prieteni, port haine de pe vremea lui Pazvante chioru’ şi toată iarna am umblat cu picioarele în pungi de plastic, fiindcă-mi intra apă în cizme! Din ce să ieşim?” Femeia se înroşise la faţă şi cu furie îmi trânti câteva monede pe tejghea. „Faceţi propagandă! Ruşine! Cât sunteţi de nesimţiţi! Nu vă ajunge că ne-aţi nenorocit, mai băgaţi şi cuţitul în rană!”. Priveam cu uimire... „Doamnă, dar eu nu fac politică! Aşa am auzit...” „Atunci ai probleme cu capul! Următorul!”. O bătrână îmi urmă, scotocindu-se după câţva bănuţi. Am ieşit pe stradă. După scurtă vreme, bătrână mă ajunse din urmă. Mă apucă de braţ şi zâmbind, spuse: „ Nu-i crede mamă, ne mint, fiindcă mai au de furat. Dar să-ţi fie milă de ei! Sunt atât de tâmpiţi, că nici măcar nu mai ştiu să trăiască... Lăcomia o să-i înece ca voma, iar în sicriu vor avea doar o haină pe ei...”. Bătrâna zâmbi şi plecă mai departe. M-am uitat lung după ea. Cum poate un popor cu astfel de bătrâni să fie în criză?

Recunosc!

Sunt Rac! Fac un pas înainte, doi înapoi... Mă fascinează trecutul, vechiul încărcat de frumuseţe şi de valoare, arta, grija şi responsabilitatea celor care se exteriorizau prin ceva, pentru semenii lor. Dar, actualitatea mă obligă să trăiesc şi în prezent, chinuindu-mă astfel să ţin pasul cu vremurile „active” pe care le trăim. Şi aşa, şovăitor, vin şi eu din urmă, încercând să înţeleg cum trăiesc oamenii moderni. Păi... Sunt foarte ocupaţi! Ore întregi ei sunt prezenţi într-o lume virtuală, un fel de Avatar construit din hârtie creponată şi din fundiţe prăfuite, smulse din rochiile bunicii. Această lume se numeşte Facebook! Apropiaţii mi-au spus cu o superioritate care m-a cutremurat, un lucru foarte realist! Nu ai pagină Facebook, nu exişti! Scurt. În concluzie, cuminte, mi-am făcut, fiindcă şi eu vreau să exist. Astfel am intrat atât în rândul oamenilor, cât şi în lumea lor modernă. Cu disciplină şi seriozitate, o dată pe zi, intru pe pagina de facebook. Însă... Recunosc! Mă simt ca un provincial pierdut pe străzile aglomerate ale unui oraş necunoscut. De ce? Simplu. M-am trezit cu o mulţime de „prieteni” bizari. Mulţi au nume ciudate, îmi afişează fotografii în care se strâmbă la mine ori vorbesc între ei, cam aşa: „tu mă placi? că io te plac!” sau „Is pissed! But the Sun is high in the sky, and I won't let anything ruin this day! At least, i'll try...”, „O.o ...must...”, „oare Tedy se rade la subraţ?”. Eu nu înţeleg nimic! Tot felul de cimilituri care nu fac altceva, decât să-mi încurce mintea în zadar. Ce vor aceşti oameni? De ce fac asta? Nu ştiu! Dar mă ţin tare, socializând şi eu ca să exist... Nici în ruptul capului nu pot pricepe la ce este bună o astfel de pagină, pentru ce îşi pierd oamenii timpul cu aşa ceva, de unde vine nevoia aproape zilnică de a „scrie” semenilor tăi, pe cine interesează dacă Tedy se rade sau nu la subraţ... Sau cum să răspund şi eu politicos la „O.o... must...”? O fi oare „It Must Have Been Love” a lui Roxette sau „This Must Be It” a lui Royksopp and Fever Ray ori pur şi simplu „O, o, trebuie...”. Foarte complicat! Poate că ar trebui să mă consolez cu un adevăr indiscutabil – mama este ardeleancă, deci, jumătate din mine „ procesează” mai domol...

Clipe

Tăcerea m-a cuprins ca o plasă de păianjen, lipicioasă, puternică, necruţătoare. Tot ce se întâmplă în jurul nostru, zi de zi, mă lasă fără grai. Privesc, căutând răspunsuri moarte, inspir uimire şi expir tristeţe. Se poate spune că respir? În jurul meu vieţuiesc oameni, la fel de năuciţi ca mine, plutind într-un ocean lipsit de ape, dar amestecat de curenţi haotici care par a ne duce, nicăieri. Japonia ne lasă fără gânduri, Libia miroase a sânge, birurile ne sufocă, criza alimentară priveşte spre oameni, vremea e capricioasă, Luna vine mai aproape... Şi toate într-un ritm alert, ameţindu-ne. Ce se întâmplă, Doamne? Şi de ce? În sufletele noastre stă speriat visul, stau speranţe şi iubiri, nevoia de linişte şi de armonie, ba chiar viitorul, Doamne! E o încercare grea, o anticameră a necredinţei, un test rapid pus ca o grilă peste puterile noastre de oameni. Dar, oricât de confuze ne sunt clipele, pulsează încă în inimile noastre, un crez şi un dor, împletite pe speranţe. Un semn profund şi fără dezlegare încă, ne îndeamnă înainte, spre lumea pe care ne-o dorim, spre lumea pentru care suntem făcuţi, acolo unde este ordine, linişte şi bună înţelegere. Toate vor trece... Dar cine vom fi oare, după aceste rătăciri nebune? Fie-ţi milă şi opreşte-le Doamne! Ostenim...

Interogaţi de viscol şi judecaţi de frig

Se iese greu din această iarnă. Parcă mai greu ca niciodată... O (re)naştere dureroasă, cu un travaliu ostenitor, chinuie trupuri obosite şi minţi amestecate între nădejde şi îndoială. Ghiare de frig stau agăţate de speranţe, sfâşâind cu răceală orice îndrăzneală de-a visa. Natura încearcă, trosnind, însă ceva, o forţă nevăzută, i se opune. Noi, oamenii, suntem ca nişte flori de gheaţă care imită cu disperare o primăvară albă, lipiţi de sticla rece a ferestrei, privind căldura unei case. Nu suntem nici flori, dar nici iarnă, ci biete linii care se străduiesc să ia o formă, fiinţe neterminate, părăsite în gerul unei ierni prea lungi. Nu reuşim să topim pojghiţa transparentă care ne-a anchilozat articulaţiile vieţilor noastre, înţepenindu-ne într-o aşteptare necunoscută. Suntem ca nişte hoţi prinşi la furat de raze de soare, interogaţi de viscol şi judecaţi de frig. Ne este dor de primăvară... Tânjim după ea, crezând cu naivitate de oameni, că ne va aduce liniştea... Asociem căldura cu speranţa, răscolind în cufărul zilelor noastre, amintirile... Cândva, aveam idealuri... Şi era mult soare în sufletele noastre. Acum ne dor oasele viselor şi ne este frig... Oare ce Soare trebuie să apară, pentru a avea puterea de-a ne topi deznădejdea? Şi totuşi, o forţă naturală se mişcă încet în trupurile noastre, (re)născând o dorinţă de viaţă, un sens, o normalitate sau barem, numai o iluzie...

Amintiri

Nu-mi venea să cred că-n această noapte de iarnă, întâlneam în carne şi oase, un om care-mi cunoscuse viitorul personaj pe care trebuia să-l plămădesc. Era un miracol adus de primii fulgi de nea, o clipire a lui Dumnezeu, spre sufletul meu.
– Le-aţi cunoscut bine?
Bătrânul tăcu. Privea spre fereastră, plecând într-o lume numai a lui, întorcându-se după ceva vreme, cu o tristeţe dureroasă în priviri.
– Dacă le-am cunoscut? Da. Pe una dintre ele am şi iubit-o, cum numai atunci se putea iubi...
– Nu înţeleg.
– Dragul meu, trecutul unui om, trecutul unei epoci este ceva care niciodată nu va putea fi redat cu adevărat prin cuvinte simple. Dacă îţi povestesc de seratele din casa Lahovary, unde Ana Kreţulescu, nevasta lui Nicolae, organiza tot felul de întâlniri, vei putea oare simţi mirosul de iasomie care te întâmpina în antreu? Vei putea auzi pianul care ne răsfăţa cu sonate şi concerte? Vei vedea rochiile elegante schimbându-şi nuanţele în pas de dans? Sau privirile scurte, prin care se transmiteau cele mai tainice mesaje?
– Nu.
– Acum înţelegi?
– Da şi nu. Totuşi, ce înseamnă a iubi cum numai atunci se putea?
Bătrânul se aplecă uşor înainte, apoi se îndreptă demn. Inspiră adânc, privindu-mă direct în ochi. Părea un om care s-a decis să mă tragă înăuntrul fiinţei lui, ca pe un martor sau ca pe un aliat, întorcându-se pe un tărîm părăsit, plin de buruienile lăsate să crească cu bună ştiinţă.
– Ieşi din timpul tău, din oraşul tău, din această iarnă şi vino cu mine, undeva, pe malul unduitor al Trotuşului. Suntem în casa lui Rudolf Sturdza... E vară şi miroase a soare şi a flori. E tare cald, iar lumina prânzului de iulie îţi orbeşte privirea. Trăsura se opreşte în faţa treptelor de piatră. Sultana, femeia care îngrijeşte casa, stă în faţa uşii, ţinându-şi mâna streaşină la ochi. Vasile, grăjdarul blond cu ochi albaştri, vine alergând, ridicând norişori de praf în jurul fiecărui pas pe care-l face. Prinde caii de căpăstru, îi bate prieteneşte peste pântece. Ne salută, ridicându-şi şapca de pe cap şi cu un zâmbet larg, ne urează bun venit. Sultana strigă la el să ne aducă bagajele. Apoi, înclinându-se veselă, ne pofteşte în casă. Umbra pare întuneric, iar răcoarea miroase a lemn încins şi levănţică. Rudolf, de fapt, Radu Sturdza, înalt, subţire, cu barbă căruntă tunsă scurt, îmbrăcat elegant, într-un costum de vară crem, vine spre noi, întinzându-ne mâna. Are o privire pătrunzătoare, serioasă. Luăm loc. Sultana intră cu o tavă în mână, zâmbind. În pahare ne toarnă o băutură rece din soc, în care se prăvălesc stropind, bucăţi de lămâie. Poţi vedea toate astea?
– Da.
– Le simţi?
– Aproape.
– Ei, atunci poţi înţelege cum se năştea o iubire, atunci şi acolo... E târziu. Trebuie să plec, spuse domnul Andronic, ridicându-se. Vorbim altădată de o nouă locuinţă. Acum ninge...
Nu l-am putut reţine. A plecat, lăsându-mă jumătate ars de soarele fierbinte de pe malul Trotuşului, jumătate îngheţat de frigul din mansardă. În sufletul meu era vara trecutului şi iarna prezentului, anotimpuri extreme, între care se plimbau contururile misterioase ale celor două femei căutate de mine. Fatma şi Zulnia, fiinţele pline de viaţă cândva, râdeau, ţinându-se de mână...




Fragment din romanul Chiriaşul de la demisol
Foto - Rudolf(Radu)Sturdza

Un dar...

Leg un fir răsucit în alb şi roşu, de această nouă carte, dăruindu-mi gândurile, tuturor celor pentru care lumea reală a devenit prea tristă... Într-un Martie plin de zăpadă, în aşteptarea primăverii, să citim...