Animale nervoase

O fetiță de șapte ani, cu ochi frumoși ce-mi amintesc mereu de peruzea, m-a vizitat nu demult, după ce făcuse o plimbare printr-un mare parc bucureștean. Am întrebat-o dacă i-a plăcut. Răspunsul ei a fost prompt, însoțit de un oftat – Nu! Fetița avea o tristețe neobișnuită, o dezamăgire, un fel de regret nefiresc... Toamna parcurile sunt splendide, i-am spus. Da, a continuat ea plimbându-și privirea peste platoul cu prăjituri de casă pe care-l așezasem în dreptul ei. Și atunci? Ce ți-a displăcut? Oamenii, mi-a răspuns așezându-se cu grijă pe scaun. Oamenii? De ce? Răspunsul micuței nu-mi va da pace multă vreme – Erau ca niște animale nervoase! Țipau la copiii lor și îi priveau urât!

Mulțumesc !

Mulțumesc tuturor celor care ieri mi-au dăruit clipe din viețile lor pentru a-mi spune ”La mulți ani !”. Mulțumesc cititorilor mei care mi-au răsplătit truda. Și împart cu voi toți bucuria unei zile minunate !

Și vine 56...

Acum, când scriu, sunt încă 55. Desigur, sunt doar cifre, însă ele par legate printr-o armonie nevăzută, precum notele muzicale ale unei singure simfonii. Cifre, note muzicale, raze de soare, picături de mare, ani sau fire de nisip... Pentru om înseamnă mult, pentru natură ceva nesemnificativ, iar pentru eternitate, nimic... Nimicul eternității este viața unui om, indiferent de ce ar face acesta pe pământ. Dar noi, oamenii, ne naștem sub semnul amăgitor al nemuririi. Trăim cu sentimentul viclean al veșniciei, ne încurcăm în amintirile unui trecut dus, nu înțelegem că nu există prezent și orbecăim spre un viitor incert, cu o arhitectură încărcată de vise și speranțe. Cifrele ne secționează inconștiența, amintindu-ne o singură dată pe an că viața trece... Sunt ca niște puncte sau ca niște vămi așezate pe fiecare rotire a unei spirale... Trecerea se face cu bucurie, sub pocnetul dopurilor de șampanie, neauzindu-se astfel oda morții care-și întețește acordurile... Omul se bucură, făcând pași spre eternitatea care-l va înghiții. Peste trei zile voi trece cea de-a 56-a vamă... Ce voi prezenta? Trecutul meu. Iar el va fi copertat în culoarea mării și va conține 55 de pagini pline de uimire, pline de vise, pline de o frumusețe care nu-și găsește locul în cuvinte. Va avea imaginile inefabile ale celor patru copii ai mei, zâmbetul molipsitor al Anisiei, milioanele de frunze privite, învolburarea apelor, jocul norilor, chipurile celor dragi, bucuria dimineților, foșnetul paginilor de carte. Și toate înrămate în rara îmbinare dintre forță și tandrețe cu care mă însoțește omul meu. Voi trece vama fericită, simțindu-mă iubită. Știu că pentru copiii mei sunt modelul viitorului lor, pentru bărbatul meu, jumătatea liniștitoare a vieții, iar pentru cei dragi, un refugiu. Voi trece vama zâmbind, ducând cu mine bucuria și frumusețea unui dar divin, cel al ființării pe acest pământ. Și cu cât conștientizez că vămile nu vor mai fi câte au fost, cu atât adun mai mult în sufletul meu iubire și recunoștință. M-am născut în ziua care împarte vara în două, fântâna Soarelui, cortina deschisă a Lunii...

O fi ?

Este interesant raportul dintre Creator şi creaţie... Tradus printr-un limbaj facil, impus de limitele umane, oare cum se împacă o operă, să-i zicem de artă, cu cel care i-a dat viaţă şi faimă? Cine este mai important, fiindcă dintr-un anumit moment, opera preia conducerea, devenind mai cunoscută decât creatorul... Sunt opere „obraznice” care o iau înaintea celor care s-au ostenit, opere care merg alături de creator şi acelea care rămân în urma acestuia... Uite! Baltazar. Şi-a dominat întotdeauna lucrările, transformând materia primă în forme impresionante, însă amprentând fără echivoc totul, cu marca Baltazar. Lucrările lui nu pot fi confundate, nu se pot ascunde într-un anonimat. El este cel care le-a făcut. Dar aici, putem cădea într-o filosofie răutăcioasă, care ne poate întoarce împotriva lui... Ce a făcut Baltazar? A luat un pietroi şi l-a ciocănit, schimbându-i numai forma... Poate fi el Creatorul? Păi, nu prea, fiindcă pietroiul era deja „sculptat” de altcineva... Şi dacă spunem natură, nenică, ajungem la Dumnezeu... Deci, este sau nu este Baltazar un creator? Are sau nu are dreptul de a se împăuna cu lucrările lui? Dificil de conchis... Aşa e şi cu ideile, cu pictura, cu muzica... Dacă te duci înapoi, tot de Dumnezeu dai... Şi atunci, pericolul „purtătorilor” este foarte mare... Trufia se învârte în jurul lor ca o tornadă nebună, care stă gata-gata să le absoarbă sufletele pentru a le ascunde şi a le pedepsi, undeva în miezul pământului... O fi calul ăsta „piatra” de încercare a lui Baltazar? Ferească Dumnezeu!...

Oare ne scrie și ea nouă, bunicilor?

Scrisoare de la bunici către Anisia Ruxandra 12 iunie 2015 Astăzi, scumpa noastră prințesă, împlinești 7 ani! Ești mare? Ești mică? Mulți spun că te-ai făcut o fetiță mare, frumoasă și delicată... Noi, buni și bunicul, vedem o ființă mică, cu privire celestă, cu mișcări grațioase și cu zâmbet candid. Vedem bucuria unui fulg de nea care coboară pe pământ, curiozitatea unui val de mare care vine pe nisip pentru a cerceta oamenii, retrăgându-se apoi grabnic spre Mavri Thalassa (Marea Neagră). Vedem o petală fină de magnolie, auzim Concertul no. 21 de Mozart și simțim cel mai plăcut zefir. Toate aceste lucruri pot fi mari sau mici? Nu Anisia. Ele sunt doar minunate, așa cum ai fost, ești și vei fi mereu în sufletele noastre de bunici. Acum, 12 iunie 2015 ești la Paris, cu Ralu și cu Mina, dar buni poate face minuni... Dacă te uiți cu atenție la mami și la Mina, vei vedea în ochii lor iubirea mea, iubirea noastră, pe care am ascuns-o eu acolo, fiind astfel împreună oriunde și oricând. Când ele te privesc cu dragoste, te privim și noi. Și astfel vedem bucuria, zâmbetul și fericirea ta. LA MULȚI ANI! mică prințesă, astăzi ești Stăpâna Lumii! Și așa trebuie să fi toată viața ta! Te iubim! Buni și Bunicul 12 iunie 2015, București

Parisul, o parte din viața lui Panait Istrati

Orice om care se întâlnește cu opera lui Panait Istrati este străbătut de un sentiment ciudat, de un ecou îndepărtat, pe care fiecare și-l traduce în felul său. „Vagabond“ este apelativul cel mai des întâlnit, legat sumar de numele lui Panait Istrati, ca o apostilă nedreaptă și dureroasă. Pentru români, cuvântul „vagabond“ înseamnă un om care rătăcește fără rost pe drumuri. Însă, Panait Istrati nu a fost un vagabond în sensul peiorativ al cuvântului. El a fost un om osândit să trăiască într-un prezent care nu ajunsese la gradul de maturitate pe care sufletul său îl simțea, a tânjit întreaga-i viață la un viitor în care omul să poată „vagabonda“ printr-o existență absolută. Detașarea de valorile materiale, puterea de a se ridica deasupra lor, dulcele neastâmpăr al celor înzestrați cu o „inteligență rodnică“, au făcut din Panait Istrati un vector spiritual, un semn care arată spre evoluția naturală a ființei umane. Născut într-un oraș de pe malul Dunării, Brăila, dintr-o mamă săracă și un tată „aventurier“, el intră fără voie în viață, prin ușa din spate a unei societăți rigide, cu norme clare de moralitate. Panait Istrati conține de la început durerea și disperarea mamei sale, plăcerea și gustul riscului moștenit de la tată, toate ținute sub presiune, de neliniștea și de învolburarea Dunării. Panait Istrati a fost un căutător. Un om chinuit de întrebări, plecat prin lume după răspunsuri. Sufocat de nedreptăți, vinovat fără vină, Istrati este guvernat de un singur crez – dreptul pe care-l are fiecare ființă umană la Respect, la Egalitate de șanse și la Libertate. Omul acesta a strigat prin litere scrise pe hârtie, a încondeiat profiluri umane, încercând să dea un răspuns existenței. A atins culmile disperării, s-a rătăcit, ademenit fiind de utopii. Iar atunci când a înțeles că pașii săi merg pe pavajul care duce spre iad, s-a revoltat și a spus lumii adevărul. Și pentru asta a plătit. Panait Istrati închide cercul vieții sale la numai 51 de ani, în România, fiind bolnav și învins, rămas singur pentru a-și contabiliza visele, speranțele și desigur, erorile. A fost un căutător care a cernut întreaga-i viață prea mult steril pentru câteva fire de aur. Un șoim dunărean care nu-și face niciodată cuib, simțind că nimic nu-i poate îngrădi adevărata iubire de oameni. La 80 de ani de la descătușarea lui din această lume, unda spiritului său atinge iar Parisul. De ce? Pentru că toți cei care sunt atrași de Panait Istrati, îl conțin. Pentru că ei simt în scrierile și-n căutările lui aceleași dureroase întrebări, aceleași revolte, aceleași dorințe. Mesajul este simplu și firesc – toți vor o lume mai bună, în care să aibă timp și să aibă condiții să poată iubi în liniște darul neprețuit al acestei vieți. Și ei au în suflet creuzetul în care fierb la temperaturi înalte, visul și iubirea, răcorite din când în când doar de speranțe. Prin Festivalul „Panait Istrati“ se dovedește că acest mare căutător a lăsat în urma lui o hartă, înscriind pe ea drumuri drepte între oameni, dar având și generozitatea de a semnala drumurile periculoase care ascund nisipuri mișcătoare. Și, ca un testament tăinuit printre cuvinte, Panait Istrati a lăsat o avere uriașă – adevărul că atât bărbatul, cât și femeia sunt ființe libere. A.C.Pahomi

Panait Istrati din nou la Paris

Trei zile, între 15 și 17 mai, la Paris a avut loc ”Festivalul Panait Istrati”.

HRISTOS A ÎNVIAT !

ADEVĂRAT A ÎNVIAT !

Zbor

Despre insensibilitatea naturii am auzit de nenumărate ori, am văzut o mulțime de situații, însă nu o poți înțelege pe deplin, decât atunci când o trăiești ca pe o experiență personală. ”Zbor” va fi intitulată traumatizanta schimbare prin care trece un părinte, atunci când supunându-se naturii își privește copilul plecând... O liniștită discuție în miezul zilei, o analiză și o decizie comună aduc aripa destinului deasupra unei case. Schimbările apar sub imperiul rece al logicii, raționalul strecoară în mințile noastre variante, aplicând o anestezie totală sufletului. Viața se subordonează gândirii și... Un bilet, un aeroport, o speranță... Însă, acolo, în freamătul uman care te înconjoară, printre bagaje și oameni grăbiți, sufletul se trezește uimit, neînțelegând ce i se întâmplă. Și, după ce rămâi cu o imagine încețoșată în lacrimi, privindu-ți copilul cum pleacă încet, sufletul începe să pună întrebări. Ajungi acasă și realizezi că liniștea este cumplită... Lucrurile copilului tău, aruncate peste tot în graba plecării îți ard ochii și-ți sfâșie sufletul, le iei cu disperare, le strângi în brațe și... plângi. Cu lacrimi îți însoțești copilul în zborul lui spre o lume mai bună... Te rogi la Dumnezeu și plângi... Apoi, apare o furie teribilă, un urlet auzit numai de ângeri, o revoltă împotriva unei societăți scelerate care te-a făcut să-i spui copilului tău, pleacă. Valsul dintre rațiune și natură începe, gândurile îți contrazic durerea, mințindu-te frumos... Telefonul sună, vocea copilului tău este limpede și auzi – mami, nu mai plânge, am ajuns cu bine... Insensibilitatea implacabilă a naturii... Este firesc, copiii își iau zborul de lângă părinți. Dar sufletul strigă numai pentru tine – de ce atât de departe, Doamne? Natura e perfectă?

Totul începe cu ”a fost”

Ea a apărut aproape banal, ca o filă de carte întoarsă din plictiseală... Era tânără, era frumoasă, era tăcută... Nu părea foarte interesată de mine în mod ”clasic”, cercetându-mă doar cu o curiozitate de copil cenzurat de normele rigide ale maturității. Mă studia, trecând peste conturul fizic, invadându-mi astfel gândirea, scanându-mi pornirile, sentimentele, cunoștințele... Nu am bănuit că prin ochii aceia pe care nu-i voi uita niciodată, venea o lumină care-mi căuta sufletul... Da. Îmi căuta sufletul... La început a păstrat o distanță destul de mare care nu-mi permitea să înțeleg mare lucru. Apoi, încet, încet, probabil curiozitatea a învins, aducând-o în brațele mele. Atunci s-a produs sfârșitul meu... Femeia aceea venea și pleca precum valurile mării, răvășind în mine totul. Împreună trăiam momente magice, despărțindu-ne de realitatea materială, înălțându-ne deasupra lumii, cutreierând raiul și iadul, unind lumi, unind ființe... Ochii noștri vorbeau mai mult decât toate limbile pământului, tăcerile erau mai profunde decât hăurile, zâmbetele mai delicate decât norii... Ne iubeam? Nu știu. Ne amestecasem pur și simplu, bărbat și femeie, doi poli lipiți care au comprimat legile teribile ale naturii. Asta am fost... Fragment din Totul începe cu ”a fost”, roman în lucru.

De ce oră de religie în școli?

De ce oră de religie în școli? Pentru a-i liniști pe copiii acestui neam, învățându-i că nu sunt niciodată singuri, că viața spre care pășesc este în esența ei minunată. Așa învață că totul se plătește – binele cu bine, răul cu rău și nu cu bonuri fiscale, învață că iubind sunt mai frumoși, iar adevărul și valoarea nu se vor găsi niciodată pe rafturile magazinelor. Lăsați-vă copiii la aceste ore, voi cei care nu mai aveți nici timp și nici putere să le liniștiți sufletele ademenite de un haos care se va întoarce curând chiar împotriva voastră. Nu-i osândiți. Și... De ce i-ați botezat?

Omul tăcerilor

Vreme trece, vreme vine, Toate-s vechi și nouă toate...Timpul, stăpânul de neînduplecat al vieților noastre, ne împarte clipă de clipă, existența. Un metronom fără odihnă, aduce și duce vieți și amintiri, amăgindu-ne cu iluzia că viața este continuă, nesfârșită, eternă... Însă, atunci când un prieten pleacă dincolo de această viață, îndoielile ne cuprind, lăsând loc dureroasei întrebări – de ce? Vremea a trecut, vremea a venit, cele vechi sunt mai vechi, cele noi ne uimesc, dar răspunsuri tot nu am găsit. De doi ani ne-a plecat un prieten. Cunoscutul om de radio, Dan Ursuleanu. Încet, profesiunea prin care s-a evidențiat cu atâta originalitate a trecut în registrul informațiilor, limpezind profilul unui om mult prea ascuns în spatele acestei nobile meserii. Vocea prin care ne-a ademenit spre ”lumea de mâine” (arhicunoscuta lui emisiune ”Exploratorii lumii de mâine”) a tăcut acum doi ani, pe 2 martie 2013, lăsând liniștea să-i contureze adevărata valoare. De doi ani a început timpul amintirilor, completat de o prietenie de peste trei zeci de ani, dezvăluind astfel misterele unui om deosebit. Ce nu am înțeles ori nu am știut despre Dan Ursuleanu, am aflat tardiv... Fiind alături de minunata lui soție Camelia Stănescu, care, trăindu-și cu demnitate singurătatea a deschis încet poarta spre sufletul lui Dan, am aflat ce se ascundea în spatele unui chip senin, al unei veselii molipsitoare sau al unui umor fin. Camelia, în liniștea zilelor văduvite de prezența lui Dan, a ordonat și a publicat versurile lui Dan Ursuleanu... Așa a apărut pentru noi Omul tăcerilor, Omul căutărilor, Omul tristeților... Așa am văzut rănile unui suflet sensibil, ars de nedreptăți, chinuit de urâțenia lumii, însetat de valoare și de frumos. Cartea, Sustrageri de la asemănare va fi lansată în toamna acestui an, la târgul internațional de carte Gaudeamus, trezită fiind în memoria noastră de un inedit act de cultură, susținut de Marcel Iureș și de Mircea Florian. Poeziile lui Dan Ursuleanu vor surprinde prin mlădierea căutărilor răsucite pe teme profunde, prin jocul cuvintelor, prin refuzul ”asemănării”, dezvăluind astfel, nevoia lui Dan Ursuleanu de autenticitate, de unicitate, de individualitate, componentele clare ale valorilor. La doi ani de la plecarea sa spre ”lumea de mâine”, prin sublima dăruire a Cameliei Stănescu, gândurile unui mare călător printre cuvinte vor ajunge la toți cei care mai au nevoie de frumos.

1 Martie !

1 Martie !

Cadoul

Viața este un dar. Un dar uriaș, pe care nu știm cine ni l-a făcut. Și tulburător este faptul că nu știm nici măcar de ce ne-a fost dat. Este un cadou pe care nu-l înțelegem, rostogolindu-l de-a lungul istoriei, analizându-l sau consumându-l fără înțelegere. Fiind împărțit individual, ne trezim cu el ori în interiorul său, consumându-l fără noimă. Este prea mare acest dar pentru o biată formă de viață neterminată. Neterminat sau netrezit în totalitate, omul primește ceva inexplicabil. Unii se rotesc în jurul acestui dar căutându-i menirea, însă cei mai mulți îl iau ca atare, ignorându-l. Stăm în brațele sufletului cu această ”primire”, cu care, de cele mai multe ori, nu știm ce să facem. Întoarcem spatele vieții noastre, preocupându-ne de viețile celorlalți, analizând poate inconștient cadoul lor, din nepriceperea cadoului nostru. La ei credem că vedem ceea ce nu putem vedea la noi, încercând chiar să-i sfătuim sau să-i mustrăm de cum își despachetează darul. Ne preocupăm unii de alții, rupând ambalajul fiecărei zile, urâțind și zdrențuind frumosul cadou. Însă nu vedem nici noi și nici ei, conținutul real al darului misterios, preocupați fiind de luciul sau de mătuirea învelișului. Dar suntem toți nedespachetați, biete cadouri zdrențuite, purtătoare de sensuri tainice, nedirecționate, nepoziționate, devenite inutile. Lumea aceasta? O hală uriașă de daruri nedeschise, înmulțite peste măsură, din ce în ce mai turtite și mai deformate, încercând fiecare să ia forma altora... Mă întreb, cine risipește atâtea daruri? De ce oare? Și până când? Privind darul meu, văd ceva frumos. Însă, din păcate, ceva nelămurit. Oare voi avea timp să descopăr ce ascunde? Sau greutatea celor din jur mă va deforma într-atât, încât cadoul meu va rămâne nedeschis și voi pleca în veșnicie doar cu întrebarea – ce mi-ai dat Doamne și eu nu am deslușit? Întrebarea ”de ce” nu cred că aparține totuși acestei lumi, atâta vreme cât nu știm nici ce am primit...

Corăbii neterminate sau Tinerilor de astăzi

Cititorule, însuflețește în imaginar o corabie în lucru, legată cu parâme groase într-un loc în care i-a fost dat să fie construită. Desigur, la marginea unei mări, acolo unde a simțit de la bun început mirosul algelor, mângâierea brizelor, biciuirea ploilor... Acolo unde a privit răsăritul și apusul soarelui, unde a auzit povești ademenitoare ori înspăimântătoare despre frumusețea sau despre primejdiile teribile ale mărilor și oceanelor... Corabia însuflețită, orientată cu prova (partea din față cu care taie masa de apă) spre mare, fără a ști aproape nimic despre întreaga ei construcție, decide să navigheze. Biata de ea, nu știa nici măcar că nu venise vremea să-i fie montată ancora, că pe babord nici punte nu avea, că pupa nu e terminată, iar pe catarg nu fuseseră montate pânzele. Orizontul îi părea aproape, iar punctul răsăritului de soare credea că-i aparține în mod firesc. Începu să smulgă parâmă după parâmă, privind pe furiș ca nu cumva constructorii s-o vadă. Corabia se eliberă. Și primul val o luă, legănând-o cu viclenie, plimbând-o pe valuri plăcute, mângâind-o cu jucăușe ghirlande albe oferite de spuma mării. Și o duse, și o duse, departe, cât mai departe de mal, înconjurând-o cu mile de apă, ademenind-o cu valsul amețitor al valurilor. Mica corabie, fericită, plutea fără busolă, neștiind că sub mângâierea apei trăiesc rechini, că pata vineție de pe cer înseamnă furtună sau că stâncile albe îi pot aduce sfârșitul. Auzise tot felul de povești spuse de constructori, însă i se păreau exagerările unor fricoși care nu mai aveau putere să navigheze. După zile și nopți de dulce legănare, veni și furtuna... Vuiet, valuri uriașe, fulgere, zbucium... Corabia, lovită din toate părțile, amenințată de fiecare val, căuta cu disperare un loc de refugiu, însă acolo, în împărăția apelor, nu exista așa ceva. Și totuși, prin palmele de apă care-i biciuiau ochii, zări ca prin ceață silueta unei nave mari... Iluzie? Realitate? Lumini se aprindeau și se stingeau la intervale scurte, semnale clare că acel vapor uriaș era aproape. Într-o clipă de limpezire, recunoscu vaporul constructorilor ei, pornit pe ape tulburi să-i vină în ajutor. Era acolo, era aproape, putea s-o ajute... Constructorii nu voiau să-i ia nici marea și nici oceanele... Voiau doar să-i dea pânze și ancoră, apoi să plece mai departe, spre apus... Corabia, speriată, zărind prin furtună și niște stânci ca o pulbere albă, aflându-se între vaporul constructorilor și ele, se balansa cu disperare, neștiind spre ce să se lase purtată. Semnalele luminoase venite de pe vapor își întețiră mesajul de pericol, așteptând ca mica corabie să priceapă. Și... Timpul a stat pe loc. Pe mare, o furtună... O corabie fără pânze și fără ancoră... Niște stânci albe... Un vapor mare, în așteptare... Un tablou. Dar un tablou care se însuflețește, un pictor misterios care poate trimite corabia spre stânci sau spre vapor... Și totuși, între acțiune și inacțiune există o clipă magică care-i aparține doar corăbiei... Această clipă de aur se numește decizie...

Cunoaștere și naștere

Cuvintele au rămas prinse de ramurile mici de brad risipite pe masa de Crăciun, noi luând în salon, doar tăcerea. Primele acorduri ale Imperialului au adus cu ele liniştea. S-au răspândit cu măreţie, aproape umilindu-ne, micşorându-ne, strivindu-ne. Le simţeam cum pun stăpânire pe sufletele noastre, înălţându-ne şi coborându-ne după regulile unui joc misterios, plin de armonie. Pianul, prin sunetele lui singulare, părea pierdut undeva, între ceruri... Lăsat la intervale scurte singur, el căuta cu disperare răspunsuri, striga, cerşea, plângea. Pianul eram eu, instrumentul cu optzeci şi opt de clape, albe şi negre, lovit de mii şi mii de senzaţii, de ispite, de neînţelegeri... Eram singur, într-o lume mare, care venea spre mine din toate părţile de-o dată, prinzându-mă între graniţele unui imperiu uriaş, populat de taine. Explicam lumii, într-un adagio un poco moso, cine sunt, ce sper şi chiar ce caut... Dar, descătuşam prin timida mea încercare, un păzitor, un Titan al armoniei, care-mi arăta prin inefabilul limbaj al sunetelor, că acolo, sus, există numai Dumnezeu... Împăratul tuturor lumilor, Stăpânitorul văzutelor şi nevăzutelor, Făuritorul tainelor... Şi-mi strecura, printre acorduri înalte, şoapte, devenind astfel judecătorul suferinţei mele, condamnându-mă să rămân, tot ceea ce fusesem şi până acum... O taină!... Una chiar faţă de mine însumi, ca să nu mai vorbesc de ceilalţi... Dar oare, dacă n-aş fi o taină pentru mine, m-aş mai suporta? Unde m-ar duce saturaţia şi plictiseala de-a mă cunoaşte integral, fără nicio rezervă de imprevizibil?... Îmi joacă în minte cuvintele cunoaştere şi naştere; de fapt, cunoaştere vine de la cu naştere. Deci, pe măsură ce cunoaştem, ne tot naştem mereu... Distincţia faţă de a şti, ştire... De fapt, e vorba de o „proiecţie“ filologică din limba franceză, unde alăturarea naissance, naştere şi conaissance, cunoaştere chiar are o noimă: cunoaşterea ar fi o co-naştere, adică, o naştere împreună – în timp ce cunoaştem, ne naştem. Concomitent... Iarăşi am luat-o razna... Ajunge! Fragment din romanul Chiriașul de la demisol

Un vis?

Am rămas singur într-un antreu, cam cât camera mea de la mansardă. Un perete de sticlă, împărţit într-o mulţime de ochiuri neregulate, lăsa lumina să se răsfeţe în diferite culori şi nuanţe, printr-un vitraliu uriaş, care reprezenta un lac, cu stufăriş, egrete în zbor într-un apus de soare. Trei uşi mari, un mozaic alb negru, un suport de umbrele şi o plantă lacomă de lumină. O Monstera deliciosa, cu frunze lucioase, despicate ca nişte palme vegetale. Am deschis o uşă... Şi am intrat în Paradis... O bibliotecă impunătoate, îmbrăca pereţii unei încăperi mari. Ferestrele coborîte aproape până spre podea, dădeau într-o grădină cu brazi încărcaţi de zăpadă... Un birou vechi, pe care erau aşezate ordonat, obiecte necesare scrisului, o ramă argintie în care era o fotografie cu o femeie ţinând în braţe o fetiţă. Femeia zâmbea, lipindu-şi obrazul de chipul angelic al copilului. Un jilţ, două fotolii, o măsuţă, o sobă albă şi cărţi... Sute de cărţi... Podeaua strălucea, reflectând rafturile bibliotecii, multiplicându-le spre lăcomia mea... Inima-mi bătea ca la porţile Raiului, ispitindu-mă să rămân pe loc, să visez la căldura sobei, la foşnetul paginilor întoarse, la odihna ochilor plimbaţi pe ninsoarea care cădea acum afară, viscolind hoţeşte, tâlhărind ramurile grele de cetină-ngheţată. M-am desprins greu, umblând năuc printr-o casă de poveste. Salon, sufragerie, dormitoare, băi... Toate elegante, curate, încăpătoare... Mobile grele, draperii catifelate, pian, covoare moi, statuete, sfeşnice, lampadare... Nu putea fi adevărat! Mă întrebam speriat, dacă nu cumva zăceam pe undeva, căzut la un colţ de stradă, îngheţat şi flămând, delirând... Fragment din romanul Chiriașul de la demisol