Cititorule, însuflețește în imaginar o corabie în lucru, legată cu parâme groase într-un loc în care i-a fost dat să fie construită. Desigur, la marginea unei mări, acolo unde a simțit de la bun început mirosul algelor, mângâierea brizelor, biciuirea ploilor... Acolo unde a privit răsăritul și apusul soarelui, unde a auzit povești ademenitoare ori înspăimântătoare despre frumusețea sau despre primejdiile teribile ale mărilor și oceanelor... Corabia însuflețită, orientată cu prova (partea din față cu care taie masa de apă) spre mare, fără a ști aproape nimic despre întreaga ei construcție, decide să navigheze. Biata de ea, nu știa nici măcar că nu venise vremea să-i fie montată ancora, că pe babord nici punte nu avea, că pupa nu e terminată, iar pe catarg nu fuseseră montate pânzele. Orizontul îi părea aproape, iar punctul răsăritului de soare credea că-i aparține în mod firesc. Începu să smulgă parâmă după parâmă, privind pe furiș ca nu cumva constructorii s-o vadă. Corabia se eliberă. Și primul val o luă, legănând-o cu viclenie, plimbând-o pe valuri plăcute, mângâind-o cu jucăușe ghirlande albe oferite de spuma mării. Și o duse, și o duse, departe, cât mai departe de mal, înconjurând-o cu mile de apă, ademenind-o cu valsul amețitor al valurilor. Mica corabie, fericită, plutea fără busolă, neștiind că sub mângâierea apei trăiesc rechini, că pata vineție de pe cer înseamnă furtună sau că stâncile albe îi pot aduce sfârșitul. Auzise tot felul de povești spuse de constructori, însă i se păreau exagerările unor fricoși care nu mai aveau putere să navigheze. După zile și nopți de dulce legănare, veni și furtuna... Vuiet, valuri uriașe, fulgere, zbucium... Corabia, lovită din toate părțile, amenințată de fiecare val, căuta cu disperare un loc de refugiu, însă acolo, în împărăția apelor, nu exista așa ceva. Și totuși, prin palmele de apă care-i biciuiau ochii, zări ca prin ceață silueta unei nave mari... Iluzie? Realitate? Lumini se aprindeau și se stingeau la intervale scurte, semnale clare că acel vapor uriaș era aproape. Într-o clipă de limpezire, recunoscu vaporul constructorilor ei, pornit pe ape tulburi să-i vină în ajutor. Era acolo, era aproape, putea s-o ajute... Constructorii nu voiau să-i ia nici marea și nici oceanele... Voiau doar să-i dea pânze și ancoră, apoi să plece mai departe, spre apus... Corabia, speriată, zărind prin furtună și niște stânci ca o pulbere albă, aflându-se între vaporul constructorilor și ele, se balansa cu disperare, neștiind spre ce să se lase purtată. Semnalele luminoase venite de pe vapor își întețiră mesajul de pericol, așteptând ca mica corabie să priceapă. Și... Timpul a stat pe loc. Pe mare, o furtună... O corabie fără pânze și fără ancoră... Niște stânci albe... Un vapor mare, în așteptare... Un tablou. Dar un tablou care se însuflețește, un pictor misterios care poate trimite corabia spre stânci sau spre vapor... Și totuși, între acțiune și inacțiune există o clipă magică care-i aparține doar corăbiei... Această clipă de aur se numește decizie...
Sensibil si f frumos!
RăspundețiȘtergere