”Casa dragostei noastre”

Sfârșit de noiembrie. Vremea miloasă ne mai întinde un ultim bacșiș, câteva raze de soare, aruncate în palmele cerșinde pe care le întindem cu sfială. Pași grăbiți spre sala de spectacol, zâmbete protocolare, lumini care se sting încet. Începe piesa... ”Casa dragostei noastre” de Puși Dinulescu. Regia Florin Mihăilă. Începe în forță, derutând ușor publicul, nelăsându-l să se acomodeze cu atmosfera. Titlul piesei cade ca un veșmânt, dezgolind o realitate tristă, revoltătoare, o dramă costumată, care-ți amintește de o caracatiță cu tentacule musculoase. ”Casa” aleasă de Puși Dinulescu este undeva într-un bloc din București, aproape oriunde, la un etaj oarecare. Suspendată între cer și pământ, într-un spațiu al nimănui, ”casa” absoarbe mizeria unei societăți degradate care și-a pierdut morala. Profitori, curve, bețivi... Toți mișună prin ”casa dragostei noastre”, împletind viclenia cu minciuna, lăcomia cu viciul, șantajul cu violența. O lume tristă, stricată, exprimată printr-un limbaj potrivit și susținută de o vitalitate îngrijorătoare, dă de gândit spectatorului care, aproape cu deznădejde, recunoaște această realitate, simțindu-se neputincios în fața ei. ”Dragostea” relevată de Puși Dinulescu înseamnă trădare și neadevăr, bani și înșelăciune, iar ”noastră” este un avertisment cutremurător care apare ca un nimb deasupra tuturor – poți fi ori poți ajunge locatar al acestei case, pentru că societatea actuală crește... Oricât de ”teatrală”ar fi „Casa dragostei noastre”, cortina din sufletul autorului s-a ridicat, dezvăluind mâhnirea unui om care a visat și care și-a dorit o altfel de lume. Însă noi, spectatorii acestei tragedii strecurate prin ”case”, îi amintim cu tandrețe lui Puși că suntem norocoși! Noi, cei de astăzi, mai avem șansa de a vizita sau de a trăi în adevărata ”Casă a dragostei noastre”. Dacă ea va deveni legendă, înseamnă că ne mutăm la acel etaj și am trăit degeaba... Când am ieșit de la spectacol afară era ceață... Să fi fost oare un sfârșit de noiembrie al societății noastre? Nu știu, fiindcă era ceață... Spectacolul cu piesa „Casa dragostei noastre” de Puşi Dinulescu Distribuţia: •Onel Popescu (exportator, fost bătăuș la securitate).............Viorel Comăneci •Georgeta Popescu ( soția lui, tânără, tentantă).......................Dana Ioniță •Sandu Borăscu (amantul Georgetei, un prețios).....................Alexandru Sinca •Viorica (tânără, frumoasă, nepoata Georgetei).......................Ema Done •Emilia Frunzulică (mahalagioaică)...........................................Iulia Dumitru •Matei Frunzulică ( administratorul blocului)..........................Jean Lemne Muzica: Mihai Racovițean Regia: Florin Mihăilă

Suntem corăbii

De fapt, suntem corăbii, din ce în ce mai debile, scârţâind prea de timpuriu, duse de valuri, când line, când învolburate, spre o direcţie necunoscută, vâslind şi noi haotic, cu nişte scobitori. Deprimant... La drept vorbind timpul nu e liniar, ci numai ciclic. De aceea, avem senzaţia deloc înşelatoare, că timpul se desfăşoară cu o viteză mereu crescândă. Această accelerare neîncetată, nu va ajunge oare, la sfârşit? Adică finalmente, reducându-se la un moment unic: o clipă!... un poc sau un pleosc!... Dar, dacă – cum ar zice preţios, savanţii – timpul reprezentând a patra dimensiune a spaţiului tridimensional, această instantaneitate nu marchează schimbarea timpului în spaţiu? Atunci, tocmai când timpul va termina de devorat spaţiul, succesivitatea se va transmuta în simultaneitate... Aşadar, timpul va înceta, intrându-se în atemporalitate. Ce chestie... Încercând o aplicaţie, să-i zicem, „cosmologică“, în lumea fizică a simbolismului biblic, aş putea spune că aceasta reprezintă revanşa finală a lui Abel asupra lui Cain. S-a speculat destul asupra semnificaţiei acestei crime primordiale: Abel ar reprezenta civizaţia nomazilor păstori, în timp ce Cain, pe aceea a sedentarilor agricultori. Abel mişcă, Cain stă! Stă, îl omoară pe Mişcă!... Uciderea lui Abel de către Cain nu înseamnă alegoric, tocmai triumful relativ al timpului asupra spaţiului, respectiv, al succesivităţii asupra simultaneităţii? Până la urmă, încetarea sau sfârşitul timpului, nu echivalează oare, cu sfârşitul unei lumi? În fond, această discontinuitate ar marca chiar trecerea intemporală de la un ciclu la altul, printr-un fel de inter-regn. Bravo, uite unde am ajuns!... Fragment din romanul Umbra de dincolo...

Cine sunt eu ca să-i judec pe alții?

Clevetim... Avem păreri... Chiar certitudini... Știm aproape tot, împărțind în dreapta și-n stânga sfaturi... Decretăm, decidem, emitem judecăți, suntem mai buni decât cei din jur... Cuvinte. Astăzi m-am întrebat cine sunt eu să-i judec pe alții? Care-mi este adevărata măsură pe care o aplic atunci când îmi spun punctul de vedere, de ce cred că am dreptate, de unde-mi vine siguranța cu care știu mai bine ce trebuie făcut ori unde s-a greșit? Folosesc valorile morale, sociale, reale mi-am răspuns... Valorile! Cuvinte... Duminică dimineață străzile sunt pustii, iar pașii mei deranjează doar tăcerea unui oraș obosit. Merg, consumându-mi întrebările despre dreptul meu de a-i judeca pe semenii mei... Răspunsurile dorm pe străzi, pe garduri sau prin case, refuzându-mi chemarea, lăsându-mă să bântui în plină lumină fără a vedea nimic. Cine îmi dă dreptul să judec? Sau ce? Care este gradul meu de experiență, câtă înțelepciune am acumulat ori cât mă cunosc pentru a-mi echilibra balanța interioară? Cât mă pot detașa de orgoliu, de șabloane... Ce știu eu, privind din exterior, despre drama unui om? Cât pot analiza cauzele unor fapte deplorabile, de unde-mi pot alimenta informațiile necesare pentru a trage barem o banală concluzie? Singurul răspuns trezit de insistența gândurilor mele este Zero! Un zero simbolic care-mi dă măsura dreptului de a judeca pe cineva... Simpatic sau antipatic, cel de lângă tine are dreptul de a exista fără ca tu să-l judeci. El este singurul care va sta în banca acuzaților și va fi judecat de o instanță superioară numită destin, divinitate, soartă... El va răspunde, nu eu, el va fi condamnat, nu eu... Mă întrebam plimbându-mă prin dimineața însorită, de ce-mi risipesc vremea analizându-i pe cei din jurul meu, când timpul trece atât de repede și pentru mine, iar judecarea mea nici măcar nu am început-o... Cine sunt eu? Nu știu! Răspunsul doarme în sufletul meu, netrezit încă...

Ânger sau demon?

Doamne! Am dat nas, în nas cu femeia misterioasă! Acum înţelegeam... Înaltă, delicată, elegantă, fină, aproape transparentă ca un cristal... Un ânger? O femeie? Un surâs mai nevinovat decât cel al pruncilor, o privire mai plăcută decât orice mângâiere, o capcană plină de ademenire din care n-aveai nici o şansă să evadezi... M-am speriat! Simţeam cum ceva din mine se desprinde lin, plecând spre femeia aceea, neţinând cont de mintea ori de voinţa mea. Un pol feminin, de o forţă inexplicabilă mă atrăgea, tulburându-mi până la haos gândirea, paralizându-mi mişcările, anulându-mă. Simţeam că mă dezintegrez, celulă cu celulă, absorbit de două puncte negre, ca nişte genuni tainice care purtau pe nedrept, numele de ochi. Femeia mă privi doar o clipă! O singură clipă care mi-a divizat întreaga fiinţă, descompunându-mă pentru a mă recompune cu totul şi cu totul altfel... O poartă închisă, cadenţa unor tocuri pe asfalt... Ce a fost asta? N-am putut schiţa nici măcar un zâmbet, n-am scos un cuvînt... Cu cine avusesem şansa să mă întâlnesc, fiindcă acea prezenţă nu părea a fi o fiinţă omenească? Ea nu putea purta un nume ca Mariana, Rodica, Liliana sau Amalia... Nu putea călca pe acelaşi pământ bătătorit de alte femei... Pentru ea nu existau flori pe lumea asta, nici stele, nici raze de soare... Am fugit spre casă. Pur şi simplu, am fugit! Am încuiat uşa, lucru pe care nu-l mai făcusem de foarte multă vreme, m-am ascuns în pat, ghemuit ca în copilărie... M-am strâns în poziţie de fetus, încercând instinctiv să păstrez undeva în zona plexului, acea senzaţie unică şi irepetabilă, care-mi fusese dată cu siguranţă din altă lume. Totuşi, eram ditamai bărbatul... Ce aripă de ânger ori gheară de demon îmi atinsese sufletul? Ce forţă necunoscută mă chircise în adâncul meu atât de tare, încât să mă unească cu copilul din mine? Văzusem femeia? Pentru prima oară, întâlnisem eternul feminin? Esenţa? Jumătatea androgină? Partea mea lipsă? Frisoane reci îmi vizitau neprietenoase trupul şi în tâmple îmi auzeam ritmul accelerat al unei inimi care o luase razna. Mi-era frică... O frică ticăloasă, venită în sufletul meu cu masivitatea unei stânci, dar şi cu picioare de lut. Încet, încet m-am liniştit... Ce experienţă!... Ce trăire! Nu numai că nu mi se mai întâmplase asta niciodată, dar nici nu auzisem de aşa ceva... Îmi era imposibil să povestesc cuiva. Nici măcar lui Baltazar nu-i puteam spune... Simţeam că totul îmi aparţine, că face parte din fiinţa mea, parte de carne, de creier, de os. Fragment din romanul Filosof de ocazie