Obosit de inactivitate

Sunt obosit de inactivitate! Mă trezesc din somn pentru a mă odihni... De şapte luni, de când trăiesc în lux, înconjurat de o mulţime de guşaţi plini de ifose, nu fac altceva decât să mă suport. Şi o fac din ce în ce mai greu. Sunt dificil, necunoscut, banal, mi-am dezvoltat rapid un instinct gregar, făcându-mi programul după alţii, alergând de colo colo, angajându-mă la tot felul de activităţi sterile. N-am mai scris, n-am mai citit, m-am purificat prin incultură, râzând ca prostul, făcând glume nesărate, devenind ironic şi superficial. Când am primit vestea morţii doamnei Avramescu eram în Egipt. M-am întristat şi două zile n-am putut vorbi cu nimeni. M-am plimbat ore în şir ca un somnambul, căutând locuri cât mai retrase, ocolind oameni, refugiindu-mă în singurătate. Nu puteam spune că mă ataşasem de biata bătrână, dar figura ei blândă se suprapunea peste viaţa mea de acum, ca o mască care încerca să-mi ascundă eroarea, protejându-mă. În rarele momente în care o întâlneam, după îmbogăţirea mea miraculoasă, mă dojenea, asigurându-mă totuşi, că nebunia asta-mi va trece şi că mă voi întoarce la condei. Dar nu era aşa sau poate nu se isprăvise nevoia mea de a mă cufunda în inutil. Cel mai tare o enervasem pe Lola, animatoarea vieţii mele de atunci, care nemaisuportând tăcerea mea, mi-a strigat furioasă, E doar o babă, dragă! A murit şi gata! Lola era o fată superbă, care trăia ca un parazit necesar oamenilor bogaţi. Cheltuia mai mult decât o fundaţie de binefacere, se plictisea repede, schimba poşete şi destinaţii, se răsfăţa, nefiind niciodată mulţumită. Lângă mine stătuse destul de mult, fiindcă n-o întrebam niciodată unde pleacă sau câţi bani aruncă pe fereastră. Totuşi, atunci când mi-a spus că doamna Avramescu e doar o babă, m-am înfuriat şi i-am dat papucii. A plecat urgent la Paris, neuitând să-mi arunce în faţă vorbe grele. M-a şi atenţionat că m-am lins pe bot de prezenţa ei, interzicându-mi chiar s-o mai caut... Şi m-am supus... Dar am luat-o în călătoriile mele pe Tania, apoi pe Corina, pe Oana, pe Betty şi cine mai ştie pe care... Le-am şi uitat! Umblam mult, dar mă reîntorceam în ţară, cuprins de un neastâmpăr ciudat. Nu puteam sta mai mult de două săptămâni într-un loc. Ceva mă mâna necontenit, schimbam locul, dar trândăveam oriunde aş fi ajuns, înţelegând că de fapt, nu asta căutam. Într-o zi, stând plictisit pe o plajă pustie, am realizat amuzat că oricâte locuri am vizitat, instinctiv am căutat destinaţii care s-au rotit în jurul mării Mediterane. Oare de ce? Nisipul, marea, cerul... Dar ce conta? Acum, stau pe un dig pătruns adânc în Marea Neagră... Miroase urît... Alge ude se scurg triste pe pietrele spălate de valuri. Mi-e dor! În faţă am marea, în spate stă viaţa mea. Două jumătăţi care nu pot alcătui un întreg. Dar care, au conţinut mereu un element comun, după care am tânjit până la durere, căutându-l şi negăsindu-l cu adevărat. Destinul meu, o tragedie gracă, a fost bizar... O linie continuă, întreruptă brusc de o femeie inexistentă, continuată apoi, până azi. Cine am fost şi cine sunt? Un om învins... Fragment din romanul Chiriașul de la demisol

Femeia nu e om !

M-am dus în camera mea, dornic să mă apuc serios de lucru. Aveam deja un termen stabilit şi trebuia să-l onorez. Mi-am îndepărtat toate notiţele, încercând să nu mă las influenţat de nimic. Ceea ce înţelesesem până acum, mi-era suficient. Lăsându-mă pradă închipuirii, femeia cercetată, de la searbădul concept de persoană matură de sex feminin, până la profilul istoric sau la experienţele personale, trebuia acum, să mi se arate sub forma unui personaj seducător, aşteptat de imaginarul colectiv. Pe cea văzută numai de mine, acea fantasmă uluitoare, o păstram într-o rezervă numită suflet, nefiind încă în stare s-o împart cu nimeni. Voi încerca la început să plămădesc femeia universală. Bizarul amestec dintre inocenţă şi perversitate, combinarea prostiei cu sclipirile de geniu, îmbinarea fricii cu inconştienţa curajului, viclenia vulpii ascunsă în graţia lebedei, magia privirilor care te pot ridica printre stele sau îţi pot da cele mai reci frisoane pe spinare. Femeia? E simplu! Încurcătură de jumătăţi, niciodată lipite corect una de alta, mixtură de aspiraţii şi de renunţări, fiinţă reproductivă care aduce pe pământ, numai nevoi. Atunci când e singură are mlădiere şi sfiiciune, fiind vulnerabilă la orice formă de afecţiune, iar când are o pereche, e jale. Devine sfidătoare, autoritară, e plină de unghiuri ascuţite, înţelegându-şi greşit însoţirea. Nu mai dă nimic, aspirând totul în jur, cu o tenacitate şi cu o lăcomie greu de imaginat. Femeia nu e om! Este o fiinţă. Superioară, ce-i drept, dar încă necunoscută. Orgoliul masculin, amestecat cu frica, au făcut din femeie un reper, un fel de cetate etern asaltată, cucerită, pierdută, dar niciodată distrusă. Cu cât mă gândesc mai serios la femeie, cu atât mă apucă mai tare, mila de noi, bărbaţii. Să convieţuim, să supravieţuim, lângă o astfel de fiinţă... Şi colac peste pupăză, noi suntem cei care ne-o dorim, noi o căutăm, noi o protejăm! Dar nu contează. Acum, eu trebuie să aşez cu măiestrie jumătăţi cât mai asemănătoare, să fac un colaj ademenitor, să devin oaia care a mâncat lupul, să mă folosesc de imaginea femeii, pentru a câştiga cât mai mulţi bani. Fragment din romanul Chiriașul de la demisol

Dama cu camelii

Am plecat, lăsându-mi bunica zâmbind, fericită că-mi transmisese liniștitoarea realitate de care uităm când suntem disperați – viitorul este înainte, trecutul dus, dus pentru totdeauna. Singura lui valoare este lecția pe care o înțelegem sau nu, focul mocnit la care ne coacem sau ne facem scrum... Traviata, cuvântul italienesc care înseamnă curtezană, îmi developa acum teribilul labirint al vieții, pervers construit din pereți tapetați cu frici umane, culoarele întortocheate de care ne lovim necontenit, apărându-ne prin compromisuri, lașități, iluzii... Rose Alphonsine Plessis, o fetiță de numai treisprezece ani, fuge de acasă și ajunge la Paris... Intră în labirintul igrasios al prostituției, pentru pâine, chirie și botine... La optisprezece ani, devine Marie-Duplessis, una din cele mai râvnite curtezane din Paris, răsfățată, adulată, scump plătită pentru nurii ei încântători... Dama cu camelii moare la douăzeci și doi de ani, neieșind niciodată din labirintul alunecos... În Traviata lui Verdi poartă numele de Violetta Valery... Trei nume pentru o singură viață, trei șanse ratate, trei identități părăsite de noroc... Ce destin! Poveste începută sub auspiciul unei cifre fatidice – treisprezece... Sfârșită atunci când trebuia să înceapă, suflet damnat, condus pe ultimul drum spre cimitirul Montmartre, acoperit de flori, de camelii, ca de niște sfâșâietoare rugăciuni de iertare... Dar oare cine se ruga? Biata Rose Alphonsine Plessis, cei care au profitat de sărăcia ei sau chiar Viața în esența ei?... Addio del passato... Înainte... O stradă cu trotuarul bulbucat de rădăcini ascunse, oameni puțini, case tăcute... Copaci și gândurile mele agățate printre crengile lor, gânduri rămase mereu în urmă, neluate nicicum înapoi... Fragment roman în lucru

Situația estetică

Ce-a fost asta? Mă simţeam destul de jenat de ceea ce făcusem, dispreţuind în adâncul meu, tipul de masculus silvaticus, care nu ratează nici o ocazie pentru a-şi dovedi lui, mai întâi de toate, că poate... Totdeauna, în umbra acestui gen, stă ascuns un bărbat lipsit de curaj, care poartă în subconştient, timiditatea. Numai nesigurii profită de orice moment, ca nişte hoţi de mărunţişuri, strecuraţi în aglomeraţiile urbane. Un barbatus authenticus, nu face asta... El caută, adulmecă, aşteaptă... El simte! Ştie ce vrea şi întinde mâna numai spre hrana care-l satură. Iar ea, presupun că era ceva mai mult decât părea. Totuşi, lipsa de feminitate o cam dezavantaja. Ba chiar, cred că mi-a displăcut maniera bărbătescă în care m-a sedus. M-am simţit folosit. De fapt, mă tratase aşa cum fac majoritatea bărbaţilor cu femeile pe care se simt parcă obligaţi să le abordeze, ştiind că totul nu-i decât un exerciţiu curent, fără urmări existenţiale. Dar şi când iese altfel, cum îşi mai prind degetele... Cred că asta m-a deranjat – faptul că nu mi s-a lăsat nici o marjă de manevră. Suntem cam suciţi, noi bărbaţii: când suntem respinşi ne displace, când suntem luaţi cu asalt, iarăşi nu ne convine... De fapt, de neînţeles pentru mine sunt eu însumi. Relaţia mea cu sexul opus sau, mai preţios spus, interacţiune mea cu femeile care a fost ocolită de orice anomalie sau tensiune critică. „Soluţia estetică“ a rupturii în dragoste, cu toată justificarea ei preventivă, am practicat-o sistematic, nu doar aşa cum am aplicat-o Andei, dintr-un simplu capriciu. În fond, îmi părea rău de tristeţea ei lucidă şi nu voisem s-o fac să simtă că pentru mine, a fost doar o femeie de unică folosinţă. Cumplită formulă pentru orgoliul feminin... Ceva asemănător este pentru bărbat, manta de vreme rea ori bou aducător... Femeie de unică folosinţă este o expresie de băgat într-un viitor roman. „Soluţia estetică“ îmi fusese inspirată în tinereţe, de butada lui Napoleon - în dragoste nu există decât o victorie, fuga. Am exploatat-o în perioada când scriam romane de dragoste, pline de întortochieri psihologice. Teamă mi-e că literatura se răzbună pe autori. Dacă am evitat până acum, orice „angajament“ faţă de vreo femeie, mă va fi alienat şi năravul scriitoricesc, tinzând să văd în fiecare femeie o sursă de material viu, pentru construcţia personajelor mele romaneşti. Osmoza dintre ficţiunea pe care o plăsmuiam şi realitatea pe care o trăiam, m-a confuzionat fără ştirea mea. Hotărît lucru că funcţiona din plin, şi o mare doză de egoism masculin, pe care obişnuinţa a închegat-o. Şi aşa am ajuns acum, singuratic, gândindu-mă obsesiv la personajul pe care urma să-l alcătuiesc din adevăr şi din minciună, din realitate şi din ficţiune, fiinţa inexistentă prin însuşi existenţa ei, femeia! Mă angajasem să plămădesc din biete cuvinte, conturul unui vis etern, vizibil numai într-un joc de umbre şi lumini, alternând lin spre sufletul flămând al unui bărbat, numit întâmplător, Matei. După întâlnirea cu Anda Panait, îndrăzneala mea de-a o alcătui din mici istorii pe Zulnia, începu să se clatine. Ce ştiam eu, om singur, cu experienţe incomplete, despre colcăiala din sufletul unei femei? Nici măcar cu al meu nu descurcam... Îi puteam da forme, culori, straie, dar infernala maşinărie interioară, nu i-o puteam reda. Nu înţelegeam de ce această fiinţă, caută necontenit o mângâiere, ce gol din sufletul ei trebuie umplut cu şoapte, unde vrea să-i ajungă privirea, atunci când, până şi răsăritul de soare e mult prea aproape? Femeia dăruieşte, dar oare ce vrea-n schimb? Din ea izvorăşte iubirea şi viaţa... Ce-i poţi întoarce? Sincer, eu cred că, nimic! Şi totuşi, ea caută, aşteaptă, cere ceva într-un limbaj necunoscut... Iar atunci când nu găseşte, apare din sufletul ei, o Anda Panait, cu rîs strident şi cu măscări şoptite la ureche. O fiinţă care se-nchide undeva, şi-n singurătate plânge şi se chinuie... Fragment din romanul Chiriașul de la demisol

Prețul morții ?

O tragedie s-a produs acum o lună... Un copil de patru ani, scăpat de sub supravegherea bunicii, a fost încolțit și mușcat de câțiva câini fără stăpân. Copilul a murit... Înspăimântător sfârșit... Bietele cuvinte nu au suficientă valoare pentru a descrie barem sentimentele de compasiune care au umplut sufletele tuturor. Familia acestui copil a trecut printr-o dramă zguduitoare, un șoc teribil, fără înțeles. A început o cruciadă furibundă împotriva câinilor fără stăpân... S-a pus preț pe capul unui câine prins, s-au făcut manifestații, s-a triplat numărul hingherilor, s-a declanșat o acțiune de prindere în masă a tuturor câinilor vagabonzi. A apărut o lege care permite eutanasierea lor... Oameni împotriva animalelor... Dar nu a fost suficient... Părinții copilului omorât, la mai puțin de o lună de la nenorocire, au început demersurile pentru, atenție, despăgubirea lor (!) de către primări sau de oricine poate fi tras la răspundere... Moartea are un preț? Poate cere un părinte o sumă de bani pentru copilul lui? Există oare vreo visterie pe pământ care să poată egala valoarea, candoarea, frumusețea unui copil în sufletul unui părinte? Cum ar putea un om să-și cumpere ceva din banii obținuți din trupușorul fragil al copilului lor sfâșâiat de câini? Ce gust ar avea mâncarea? Nu-mi vine să cred că poate cineva ”beneficia” de pe urma unei astfel de tragedii... Și aici nu este vorba de bani, oameni buni! Ei vin și se duc... Sunt niște bilete de hârtie care au ajuns să ”cumpere” până și trupurile sfârtecate ale unor copii? Of... Banii au ajuns să cumpere până și moartea... Prețul morții?... Un milion, două, de euro...