Mecanismul răzbunării

Timpul, în accelerarea lui, trage după sine totul, impunând fără vrere ritmul evenimentelor. În această accelerare apar mai întâi ”la lumină” și apar din greșeală, componentele unor mecanisme monstruase care funcționează în jurul nostru ca niște entități nevăzute. Această grabă dezvăluie piesă cu piesă sistemul de asamblare al unui mecanism odios, cel al răzbunării. Astăzi l-am putea analiza aproape fără teama de-a greși, pe cazul Năstase. Putem pleca de la cuvântul țintă, ori scop sau obiectiv. Cauzele pot fi multiple și în cele mai multe cazuri, personale. Asocierea mai multor persoane dornice să distrugă o ”țintă” duce la formarea acestui sistem care determină apariția mecanismului. Primele mișcări pot fi asociate cu tehnicile clasice de vânătoare – se cercetează din umbră, prada. Care-i sunt obiceiurile, nevoile, slăbiciunile, apoi se trece la elaborarea planului de acțiune. Cu cât ”vânatul” este mai puternic și mai inteligent, cu atât elaborarea planului este mai riguroasă și mai amănunțită. Pot trece ani de lucru pentru această strategie, iar când ultimele detalii au fost puse la punct, începe ”vânătoarea”. Pasul unu, folosirea hăitașilor. Se face zgomot, se face mare gălăgie, aruncând în ”arena” socială bucăți de vise neîmplinite pentru cei mai mulți. Se hrănesc mai întâi invidiile umane. Pe formula el da, tu nu, începe urmărirea celui vizat. Este privită cu atenție reacția societății, neuitându-se niciodată să i se mai dea din când în când câte o ”informație” pentru a ține la o anumită temperatură subiectul. Este următit deasemenea și ”vânatul” pentru a i se putea analiza puterea și forma de reacție și cel mai important, gradul de rezistență. Apoi, se ridică temperatura, până la fierbere. Omul vizat este încolțit din toate părțile, mecanismul răzbunării este susținut de întreaga societate și astfel el poate acționa ”legitim”. Se lovește, se doboară, se ajunge la îndeplinirea unui scop. Cei care au vrut să se răzbune și-au atins țelul. Pentru societate spectacolul s-a terminat, fiecare reprezentant al ei plecând spre viața lui, satisfăcut în ura și în invidia personală. Doar grupul de răzbunători poate sărbătorii victoria, doar ei se hrănesc cu prada mult râvnită. Dar cine aduce la lumină, în același ritm infernal al timpului grăbit, consecințele acestui monstru, numit mecanismul răzbunării? Cine ridică cortina pentru a arăta ”societății” ce rămâne în urma acestei vânători? Cine calculează costurile enorme ale acestei teribile ”distracții”? Nimeni. Și totuși ele există, provocând reacții în lanț, destabilizând vieți și dezvoltând tragedii umane. Gustul răzbunării pare dulce, însă el se transformă cu viclenie în gust de sânge, atrâgând blestemul peste cei care l-au declanșat, dar și peste cei care l-au antrenat. Ce capcană!... Totdeauna răzbunarea, oricum ar fi ea modelată, are o copie, o replică, o oglindire care se va reflecta asupra celor care au utilizat-o. Victimele acestui sistem odios se vor ridica încet. Vor merge mai departe, vindecându-și rănile fără a putea însă niciodată să îndepărteze cicatricile. Ele, fiind sufletești, nu se vor putea vedea, însă deformarea aceea s-a produs și nimeni nu-i poate stabili evoluția. Răzbunare... Ce cuvânt dezgustător care poate provoca atâta plăcere... Oameni!.. Timpul trece din ce în ce mai repede și până și reflectările gândurilor noastre se vor vedea... Le vom plăti, le vom simți, le vom duce... Iar atunci când plătești degeaba, numai pentru că ți-ai lăsat eliberată invidia, de către interesele unui mecanism de răzbunare al unora, totul devine stupid... Piatra! Acea piatră simbolică pe care nu avem dreptul să o ridicăm, decât atunci când nouă personal și direct ni se face o nedreptate... Nu atunci când lovim cu ea pentru alții...

Valori?... As above, so below...

Simbol, valoare, reper... Orientare... Un drum sau o cale trebuie să urmeze un sens, o linie directoare care va duce spre împlinirea unui țel, a unui vis ori a unui proiect. Orice om normal și implicit orice societate sănătoasă tinde spre un obiectiv aproape întodeauna același – o viață mai bună, mai liniștită, mai frumoasă, un climat adecvat procesului de creație extins pe toate planurile. Însă, acest nobil deziderat are nevoie de ”făclii” care să lumineze și să încălzească atât etapele de parcurs, cât și mințile celor care vor să iasă din ”întuneric”. ”Făcliile” sunt punctele de sprijin, reperele existente pe harta istoriei, mesajele tăinuite în legende, poveștile ori faptele celor care s-au aventurat în trecut pe același drum. Sunt valorile recente sau vechile valori care au luminat calea vreme de secole, puncte de sprijin, locuri de odihnă... Cu cât ”făcliile” sunt mai multe și mai puternice în lumina lor, cu atât drumul este mai lesne de parcurs, mai bine văzut, mai bine înțeles. Însă, atunci când ele sunt stinse prin neîntreținere, prin ignoranță sau cel mai grav, prin maliție, rătăcirea omului și rătăcirea societății devin aproape sigure. Fără a cădea într-un exces de ”valori”, dar ferindu-ne totuși și de o excesivă modestie, trebuie să recunoaștem că noi, românii, nu ducem lipsă de ”făclii” autohtone, așa cum nu ducem lipsă nici de accesul la cele universale. Și totuși, întuneric se face din ce în ce mai mult în jurul nostru, întuneric și frig... Ne pierdem direcția, orbecăind printr-un crepuscul ce-și dăruiește nuanțele, întunecimii. Valorile pâlpâie spre a se stinge, suflându-se asupra lor vânt de invidie ori de incultură. Există un cuvânt pe cale de dispariție, cuvânt-strajă în slujba acestor ”făclii”. Acest cuvânt este respect ! Un creuzet care ține la temperaturi înalte, ”sensuri ” ale conștiinței umane. Într-un cuvânt singur și aparent banal sunt ascunse o seamă de trepte care duc de jos, sus... Vă amintiți de ”stimă”, ”considerație”, ”venerație”, ”prețuire”, ”deferență”? Cuvinte golite de conținut, cu iz de praf și fire de păianjen... Labirintul se întunecă din ce în ce mai mult, ”făcliile” tremură, valorile se preling pe pereții umezi și mucegăiți ai unui drum care ar fi putut duce spre o viață mai bună, mai liniștită, mai frumoasă... As above, so below... Dar, din păcate, ”sus”-ul, prin distrugerea cuvântului ”cer” a devenit uman! Și iată ce a ieșit...

Videanu are darul de-a ne ”confuza” rău de tot

Din ce în ce mai rar deschid televizorul. Într-o zi minunată am realizat că timpul petrecut în fața lui este pierdut definitiv, nelăsându-mi nimic pentru viitor. Cu totul întâmplător, câte un membru al familiei îi apasă butonul de pornire și astfel mai pătrund imagini și vorbe în casa mea. Astfel am aflat de la un cunoscut ”politician”, ”om de afaceri”, ”fost ministru” că suntem confuzați! La început am crezut că nu aud bine... Probabil că deja eram ”confuzată” rău... După celebrele ”succesuri”, ”unii vorbește cu mine” , ”Boc editează idei” sau consolarea că biata fată arhicunoscută ”a dus povara tinereții și pe frunte și pe spate”, a mai venit și fostul ”ministru” Funeriu cu ”inexactitudinile” lui... Prea multe, prea dese... Pe lângă aceste nestemate ne sunt oferite cu mărinimie tot felul de informații despre viețile acestor prețioși conaționali ai noștri. În ce pantofi își introduc labele picioarelor, cu ce creme se dau, ce conțin intestinele lor celebre, cine cu cine se pipăie sau ce averi au reușit să facă într-un timp record. Picioare, trupuri, bani... Creieri, nu! De gândire, de idei, cine mai are nevoie? Capul a devenit doar purtătorul de păr, de ochelari de soare ori de pomezi ”de firmă”... Pe străzi aud din ce în ce mai des la tineri, un cuvânt semnificativ – blană!... Ce înseamnă pentru ei? O încheiere a unui proces de judecăți, o concluzie, un fel de punct victorios. Dragii de ei nici nu știu câtă dreptate au... Blana nu este altceva, decât părul care acoperă pielea unor animale...

Atunci când un prieten pleacă...

Cuvinte... Doar ele au rămas să se miște lin printre noi, emisare nedorite, aducătoare de vești pe care nu le aștepta nimeni, încă... Știam că Dan, Dan Ursuleanu este bolnav. Dar mai știam că alături de el este Camelia Stănescu Ursuleanu, o femeie care însemna pentru el mai mult decât avea delicatețea să o spună. Un cuplu rar, unit prin spirit, prin preocupări, prin meserie, un bărbat și o femeie care se completau aproape natural, guvernați de umorul fin al oamenilor inteligenți. Astăzi, Dumnezeu a ales să-i despartă, odihnindu-l pe el și văduvind-o pe ea... Dan Ursuleanu a fost ”vocea” care ne capta atenția prin ”Exploratorii lumii de mâine”, emisiune ascultată cu interes de mii și mii de iubitori ai radio-ului. A colaborat cu mari actori ai teatrului, ca Mircea Albulescu, Victor Rebenciuc, Ion Caramitru, Marcel Iureș, Florian Pittiș, Ștefan Iordache ș.a. Și-a așternut îndrăzneala viselor în cărți, a promovat și a susținut talente, trăind pentru ideea de cultură, de cunoaștere, de educare. Dan Ursuleanu poate a fost un om mult prea discret, construind prin măestria cuvintelor lui, treptele solide pe care urcând s-au format mulți oameni... ”Vocea” a deschis ușile unei generații de ”exploratori” ai unei lumi pe care el a părăsit-o astăzi, lăsând pentru ”lumea de mâine”, cutezanța de a spera. Glasul i-a fost auzit pentru ultima oară, doar de Camelia, femeia care i-a stat alături până în ultima clipă... Se spune că moartea îi este dată omului pentru că în timpul vieții nu are vreme să viseze prea mult. Dan a visat, dar se pare că reveriile sunt mult mai multe decât a crezut el... Dumnezeu să-l odihnească!

Tabloul acestei primăveri...

Am ascultat Ceaikovski de zeci de ori în viața mea. Concertul pentru vioară în re major op,35 pot spune că este preferatul meu... Am nevoie de el atunci când mi-e bine, am nevoie de el atunci când îmi este greu. L-am visat, l-am simțit, l-am trăit de nenumărate ori, identificându-mi sufletul cu zborul acordurilor line care pleacă întotdeauna spre cer. Dar niciodată nu l-am putut ”vedea”. Însă astăzi, 1 martie 2013, l-am primit așa cum aveam nevoie să-l văd... Într-un tablou! Sunete pecetluite în culoare, prinse într-o mișcare a nemișcării , încremenite într-o plutire soră cu văzduhul, primăvara. Natură ușor răvășită de îndrăzneala vibrațiilor născute din haos, cutezanța învierii pe care fiecare martie o săvârșește... Un goeland singur, întotdeauna singur, împacă cerul cu pământul, ducând în gheare frigul, depunându-l pe argintul lunii, până la noi acorduri de vioară care-l vor întoarce prin fulgi de nea, înapoi. Un tablou delicat, semnat de pictorița Andreea Condeescu, cu vrere sau fără de vrere, a unit primăvara începută astăzi, cu un concert de zeci de ori ascultat, sigilând pentru încă un an, viforul din sufletele noastre.Îți mulțumesc Andreea!