Sunt liberă! Sunt vinovată!

M-am revoltat în sinea mea, când am realizat că „vremurile”-mi trecuseră, că doar compromisul mai poate să-mi dea o brumă de speranţă. Greu a fost acel moment. Poate singurul în care am luat o decizie de una singură, împăcându-mă cu propriile mele greşeli şi dându-mi voie să recunosc că trăiesc într-un haos, generat şi acceptat numai de mine. M-am răzvrătit, dar m-am pedepsit, lăsându-mă pradă unei vieţi fără formă. Respir şi consum. Dar o fac conştient, răutăcios, vinovat. Simt totuşi, că mai pot schimba ceva sau chiar totul, dar am ales şi nu vreau să dau înapoi. M-am acuzat, cu ştiută cruzime, că mi-am risipit egoist şi neiertător de prosteşte şansele ce mi s-au dat. Nu-mi mai dau voie să mă plâng, pentru că vremea, în care-mi plasam din laşitate, propriile neputinţe asupra altora, s-a dus. Am fost prea leneşă pentru a-mi putea realiza visele, prea orgolioasă pentru a asculta, prea lipsită de perseverenţă. M-am simtit mai bine, lamentându-ma, complicându-ma în inutil, risipindu-mâ în mişcări sterile, copiind vieţile trăite de alţii, nepotrivindu-mi sufletul cu natura mea. Am înţeles, poate la timp, sau, poate prea târziu, dar sunt împlinită, fiindcă împăcarea cu mine s-a produs. Barem, nu-mi mai reproşez nici mie, nici celorlalţi şi asta-mi dă un confort deosebit. Sunt liberă. Sunt vinovată ! Fragment din romanul Ademenirea

Moartea! Auzi ce nebunie!...

Moartea! Auzi ce nebunie!... Cred că lui Baltazar îi era frică de moarte. Dar mie? Şi da şi nu... De ce, da? Fiindcă nu ştim nimic despre ea. Vine, ia omul şi pleacă. Nu lasă nimic în urmă. Nici măcar un semn. Şi de ce, nu? Pentru că omul, această construcţie perfectă, nu poate sfârşi atât de absurd! Nu faci o formă atât de dezvoltată, atât de elaborată, doar pentru a o vântura un număr de ani pe pământ, ca apoi s-o arunci într-o groapă! Ceva nu se leagă... Ce este moartea atunci? O trecere, spun doctrinele! Trupul? Un veştmânt, o formă de materie... Dacă este lăsat aici, înseamnă că este inutil dincolo. Există un dincolo... Da, da, mereu există un dincolo... Copilul în burta mamei! Stă într-un loc care pentru el este o lume. Se dezvoltă, creşte, reacţionează împreună cu senzaţiile şi reacţiile mamei. E maternodependent. Şi vine o zi, în care pleosc, intră în altă lume... Moare pentru uter şi învie pentru viaţa de aici, de pe pământ. Între viaţa de până atunci şi cea nouă este o trecere. Dar mai este şi tăcere, neaducere aminte, ba mai mult, nimeni nu s-a întors înapoi în uterul matern! Poate fi asemănată naşterea cu moartea? Poate! Procesele pot fi similare. Ceea ce stă înaintea conştientizărilor noastre, poate fi imaginat şi după pierderea lor... Nu ştim nimic despre noi în perioada intrauterină, nu ne amintim travaliul venirii pe această lume şi nici primii ani de viaţă „reală”! Şi cu toate astea, am existat! Prin analogie, de ce să nu îndrăznim să ne imaginăm moartea ca pe o adevărată trecere spre un ceva despre care nu ştim nimic? Ce, fătul ştia că dincolo îl aşteaptă mama, tata, bunica... parcul, ţarcul, suzeta? Nu! În mod natural a fost expulzat dintr-o formă de existenţă, într-alta. Bună sau rea, aici este o altă discuţie... Şi moartea este tot o formă naturală! Prin naştere ne decojim de o cavitate musculoasă şi ne eliberăm din lichidul amniotic, luând cu noi doar un trup plăpând... Prin moarte, ne decojim de trup, luând cu noi?... Ei, aici este marea problemă! Ce luăm? Sufletul este cel mai simplu răspuns, desigur! Un cuvînt gol pentru cei mai mulţi, plin de mister pentru cei chinuiţi de neliniştea existenţei. Conştientizând că poţi lua cu tine doar un singur lucru şi acela este mai necunoscut decât toate misterele acestei lumi, te apucă frica reală de moarte. Păi cum să plec la un drum plin de taine, reprezentat de ceva despre care n-am habar? Teoria reîncarnării n-o agreez deloc. Mi se pare o bombonică oferită celor care plâng. În mintea mea, pare o variantă care frizează absurdul, domnule... Adică, periodic venim pe acest pământ, când râme, când tauri, când oameni, într-o vârtelniţă care înfăşoară timp, duşi şi aduşi ca acele de ceas... Nu are nici o noimă! Cred în ceva care vine de undeva şi pleacă spre altceva. Da, în asta cred! Fragment din romanul Filosof de ocazie

Pedepse pe coala de hârtie

O coală albă de hârtie stă prinsă zdravăn în maşina mea de scris, prizonieră speriată a torturii care va urma. Nevinovată şi pură, aşteaptă loviturile scurte care se vor transforma în cuvinte, dându-i doar scurte răgazuri în pauza dintre ele. Albul imaculat mă înfurie. Stă în faţa mea, aproape sfidător, ca un plin suficient, superior şi complet. Prind un moment prielnic şi lovesc literele care se transformă în ciocănele răutăcioase şi pisăloage. Cuvintele apar ca nişte pedepse pe coala de hârtie, găuri negre, decupaje ordonate, porţi ale nopţilor umane. Scriu. Mintea aleargă transpirată printre idei, târâind după ea un cortegiu de cuvinte săltate. Dualitate! Dar unde este ea, tocmai acum când simt în cap un stol uriaş de ciori, care croncăne pe tonalităţi diferite, înghesuite într-un copac uscat, care nu este altceva, decât mintea mea? Ciorile îşi schimbă craca, dând din aripi, zgâriind cu ghearele, lovind scurt cu ciocul. Îşi fac loc cu violenţă, toate se îngrămădesc pe craca cea mai puternică, toate doresc să se transforme în cuvintele care vor perfora albul hârtiei. Mă înfurii. Îmi vine să le strig: Staţi, nebunelor, că sunteţi prea multe şi prea dezordonate! Dar nu mai am timp, pentru că triada ilium, ischium, pubis, apare cu pas regal, luându-şi tributul. Durerea mă învăluie ca o mantie cenuşie, care în mişcarea ei unduitoare, alungă toate ciorile din capul meu, acoperind cu indiferenţă, întregul copac. Mantia e grea, făcând să pârâie toate crengile, nedând şanse nici barem ramurilor mai rebele. Mă doare. Mă mişc... Şi scaunul meu scârţâie... Fragment din romanul Umbra de dincolo...

Doamne, vino Doamne...

Stau și privesc cu tristețe maratonul știrilor... A murit Sergiu Nicolaescu. A murit așa, pur și simplu, într-o dimineață de iarnă, într-o dimineață de început de an... Într-o zi rece, cu soare. Uimire... Avalanșă de declarații. În primele ore, amintiri și păreri de rău. Calitățile regizorului, actorului, revoluționarului, omului politic, Sergiu Nicolaescu. Imagini din filme, imagini din viață... Spre prânz a apărut încet, timid, dar sigur, o fisură din care a început să iasă răutatea, poate invidia. Saltul piticilor a prins cadență, devenind din ce în ce mai accelerat. Nicolaescu avea copii din flori... Avea o nevastă cu patruzeci și ceva de ani mai tânără... A fost un regizor răsfățat de regimul comunist... Îmi vin în minte aproape obsesiv cuvintele unui cântec de mult uitat – Doamne, vino Doamne și vezi ce-a mai rămas din oameni... Mă gândeam că bietul om nici nu se răcise încă și atacurile au început. Erau îndreptate spre cel pe care puțini s-ar fi încumetat să-l înfrunte cu câteva ore înainte... Unde a ajuns animalul numit om, dacă prinde curaj în fața unui mort? L-am cunoscut personal pe Sergiu Nicolaescu. Mi-a trecut pragul casei, fiindu-i prieten bărbatului meu. Era un om elegant, distins, decent. Un om însetat de istorie, înfometat de detalii legate de orice amănunt venit din negura vremurilor. Dar... Sergiu Nicolaescu a plecat. Au rămas pe lumea asta filmele lui, istoria făcută în 1989, precum și rezultatele unei activități senatoriale. Însă a mai rămas ceva. Poate, din punct de vedere uman, cel mai important lucru – a rămas o femeie văduvită de prezența lui, de protecția lui, de dragostea lui. Dana Nicolaescu își trăiește drama cu decența și discreția cu care a știut să-și trăiască și fericirea. Ea este protagonista ultimului film a lui Sergiu Nicolaescu... Din păcate, în acest film ea va juca ostenitor de mult, fiindcă, după cum am cunoscut-o, l-a iubit mult, sincer și curat, pe cel care astăzi a devenit istorie... Dumnezeu să-l ierte!