500 Years of Female Portraits in Western Art

Superb!

Primavera - Vivaldi ( As quatro estações )

Orgoliul masculin

Lăsându-mă pradă închipuirii, femeia cercetată, de la searbădul concept de persoană matură de sex feminin, până la profilul istoric sau la experienţele personale, trebuia acum, să mi se arate sub forma unui personaj seducător, aşteptat de imaginarul colectiv. Pe cea văzută numai de mine, acea fantasmă uluitoare, o păstram într-o rezervă numită suflet, nefiind încă în stare s-o împart cu nimeni. Voi încerca la început să plămădesc femeia universală. Bizarul amestec dintre inocenţă şi perversitate, combinarea prostiei cu sclipirile de geniu, îmbinarea fricii cu inconştienţa curajului, viclenia vulpii ascunsă în graţia lebedei, magia privirilor care te pot ridica printre stele sau îţi pot da cele mai reci frisoane pe spinare. Femeia? E simplu! Încurcătură de jumătăţi, niciodată lipite corect una de alta, mixtură de aspiraţii şi de renunţări, fiinţă reproductivă care aduce pe pământ, numai nevoi. Atunci când e singură are mlădiere şi sfiiciune, fiind vulnerabilă la orice formă de afecţiune, iar când are o pereche, e jale. Devine sfidătoare, autoritară, e plină de unghiuri ascuţite, înţelegându-şi greşit însoţirea. Nu mai dă nimic, aspirând totul în jur, cu o tenacitate şi cu o lăcomie greu de imaginat. Femeia nu e om! Este o fiinţă. Superioară, ce-i drept, dar încă necunoscută. Orgoliul masculin, amestecat cu frica, au făcut din femeie un reper, un fel de cetate etern asaltată, cucerită, pierdută, dar niciodată distrusă. Cu cât mă gândesc mai serios la femeie, cu atât mă apucă mai tare, mila de noi, bărbaţii. Să convieţuim, să supravieţuim, lângă o astfel de fiinţă... Şi colac peste pupăză, noi suntem cei care ne-o dorim, noi o căutăm, noi o protejăm!
Dar nu contează. Acum, eu trebuie să aşez cu măiestrie jumătăţi cât mai asemănătoare, să fac un colaj ademenitor, să devin oaia care a mâncat lupul, să mă folosesc de imaginea femeii, pentru a câştiga cât mai mulţi bani.

Fragment din romanul Chiriaşul de la demisol, 2011

Terapie

Am ieşit din atelier, îngândurat. Pentru prima dată, pe linia neîntreruptă dintre Baltazar şi mine, apăruse un gol! Ceva neînţeles, care se interpunea între doi prieteni adevăraţi, doi bărbaţi maturi, care avuseseră norocul să trăiască până acum, fără invidii, fără gelozii, fără concurenţă. Împărţisem totul cu detaşare! Femei, vise, pâine, cărţi, idei,... Iar acum? Misterul acesta cu forme de femeie, apărea ca un abur otrăvitor, ucigând fără drept de apel, poate cea mai frumoasă prietenie.
Gândurile mi se sfâşâiau, cu zgomot de pânză putrezită... Un monstru mic, se făcea mare în labirintul din ce în ce mai întunecat al minţii mele... Femeia misterioasă era a noastră, în mod egal... Trebuia, ori s-o luăm cu lăcomie, prizonieră a sufletului nostru, ori s-o împărţim, distrugând-o. Şi nici unul dintre noi nu dorea s-o modifice, fiecare râvnind la forma ei originară şi inconfundabilă. Unul dintre noi va câştiga! Care?
Iar după aceea?... Cumplite întrebări...
Simţeam o nevoie aproape nebună de muzică. O baie de sunete, o scufundare, dacă nu chiar, un înec. M-am repezit la raftul cu discuri. Tremuram ca un drogat care-şi pregăteşte o doză blestemată de fantasme. Căutam, neştiind exact cine-mi înţelege tulburarea, ce compozitor a vizitat infernul prin care rătăceşte acum sufletul meu. Îmi trebuiau valuri ademenitoare şi ipocrite, care să mă piardă în profunzimea celui mai întunecat ocean, să mă ducă într-un jos neatins de mintea omenească, să-mi comprime gândurile până la o explozie care m-ar arunca din nou spre soare. Bach!... Călăul durerilor mele... Johann Sebastian Bach... Toccata! Toccata şi Fuga în D minor... Nelinişte, frământare, tulburare... Căutare zadarnică... Spaimă... Ispitire... Orga... Cel mai impunător şi mai cutremurător instrument... Cel care are curajul de-a fura aerul, plimbându-l dincolo de limitele respiraţiei umane... Acolo, în taina neagră a unor tuburi reci, se plămădeşte viforul, se naşte tornada sufletului meu, devastatoarea zdrenţuire care doare teribil. Simt, cum învârtindu-mă ca o suveică, cobor, cobor, atingându-mi întreaga fiinţă de pereţii neprimitori ai unei tubulaturi haotice... Cad şi cad tot mai mult în adâncul sufletului meu, aspirându-mă pe mine însumi... Iar atunci, când porţile iadului se văd, apare o mişcare inversă... E Mozart... Pianul îmi dă câteva clipe de plutire... Concertul nr. 21, Andante... Simt aripi... Ceva mă ridică, legănându-mă lin... O spirală... O înălţare... Mi-e bine... Sper... Am curajul să cred că femeia misterioasă îmi va aparţine... Va fi unită în eternitate, cu inima, cu crezul, cu trupul şi cu sufletul meu... Acordurile finale par să-mi certifice trăirea...
Dar... Ludwig van Beethoven... Există Beethoven... Cu acea blestemată Simfonie nr. 5, pe care mi-o aleg întotdeauna! Este cea care-mi zguduie încrederea, aducând în mintea mea, îndoiala... Toate viorile furioase spun: dar dacă... Mă pun la zid, mă izbesc de profundele mele frici, mă frâng...
Bach... Preludiu în C Major... Îl cuprind şi mă cuprinde, ca într-o îmbrăţişare a ezitărilor... Apoi, Suita nr. 3, „Aer”... Mă ridic! Plec spre cer... Plec, ştiind că nu mă mai pot întoarce niciodată... Ştiind că las jos, toate durerile unui suflet trist şi singur, că las temerile, misterele, nedreptăţile, că mă eliberez de un trup pe care nu l-am înţeles... Plec, luând cu mine, doar conturul unei femei, matcă a ceea ce am crezut că se numeşte viaţă, mă înalţ, exist, simt... Reverie... E pentru prima dată când îl simt cu adevărat pe Debussy... Oare şi el a întâlnit-o pe femeia aceea? De ce totul pare real şi ireal? Cine se joacă între tâmplele mele, scăpând din neatenţie, fulgi uşori, din aripi de ângeri, peste sufletul meu?
Acum, Ravel! Da... El mă trimite înapoi... Întărîtat, puternic, sigur pe mine, mă întorc, jumătate om, jumătate zeu! Îmi simt trupul cum îşi trage sevă din pământ, fortificându-se precum cetăţile de neînvins... Se deschid porţi uriaşe în faţa ochilor mei neclintiţi, lăsându-mă să văd, viitorul...
Carl Orff, pentru mine a pus pe muzică celebrul manuscris Carmina Burana! A trimis vrăjitori şi vrăjitoare să-mi înconjoare picioarele, să se apropie şi să se-ndepărteze, să se prosterneze în faţa revenirii mele, să-mi venereze existenţa, dăruindu-mi puterile lor... O Fortuna... Sunt nebun? Poate. Dar e atât de plăcut...

Fragment din romanul Filosof de ocazie, roman în lucru

Mi-e sufletul greu...

Normal ar fi să scriu despre această iarnă... Ori să-mi urmez calea în romanul la care lucrez... Sau să citesc. Să-mi plimb câinele. Să-mi pierd paşii prin săli de muzeu. Să văd o piesă de teatru. Să stau în fotoliu şi să ascult minunatul Concert 21 a lui Wolfgang Amadeus Mozart... Aşa ar fi normal... Dar nu pot! Mi-a sufletul greu... Tare greu... În această iarnă am văzut oameni sub zăpadă... Bătrâni frumoşi care se pregăteau să moară îngropaţi sub tone de zăpadă. Bătrâni care scriau la flacăra tremurândă a lumânărilor bilete de adio. Cuminţi, împăcaţi cu o soartă nedreaptă, neputincioşi în faţa unui dezastru, îşi aşteptau sfârşitul... Am văzut mame disperate care-şi încălzeau copiii strângându-i la piept, zâmbindu-le pentru a nu-i speria, nespunându-le că şi lor le este frică şi că în taină se roagă la Dumnezeu să le salveze barem pruncii. Am văzut bărbaţi cu chipuri aspre, săpând galerii prin zăpadă cu mâinile goale... Am văzut troiene de patru, cinci metrii, apăsând peste casele oamenilor... Milioane şi milioane de lacrimi îngheţate. Şi mă întrebam de ce a plâns în aşa hal cerul... Pentru cine?
Şi-am mai văzut şi oameni fericiţi care stăteau în birouri elegante... Îşi ofereau uriaşe buchete de flori, zâmbete, strângeri de mâini, semnături... Îşi predau binele, mai binelui... Oamenii de care depindeau vieţile celor care se pregăteau să moară erau prea ocupaţi pentru a le oferi acestora o şansă. Ore de zâmbet, ore de lacrimi... Frig şi căldură... La flacăra tremurândă a unei lumânări îmi vine şi mie să scriu un bilet de adio... Să-mi iau rămas bun de la un popor pe care l-am iubit cu toată fiinţa mea şi să plec dincolo de zare, într-o ţară în care bătrânii nu plâng... Dar nu pot face asta... Aici trebuie să trăiesc, aici trebuie să scriu, tocmai pentru a-i împiedica pe oameni să-şi mai scrie bilete de adio... Ei sunt cei care merită să citească despre o ţară în care bătrânii nu plâng...

Iarna gândurilor

Mă plimbasem prin parc singur, ducând în minte, un furnicar de întrebări. Era o pâclă vâscoasă, tainică, care-mi dădea fiori. Mă întrebam la ce bun atâta cunoaştere, dacă mă tem până şi de aleile ascunse în aburul ceţii. Nu mă jenez să-ţi spun, că mi-a fost atâta teamă, încât am fugit, pur şi simplu, din parc. Atunci, am avut totuşi puterea să-mi folosesc umorul, imaginându-mi cum arăt, alergând de frică pe aleile pustii, dar cu o imensă bibliotecă în cap, incapabilă să-mi dea ajutor. Mă vedeam cu un cap uriaş, învelit grijuliu în căciulă, ocrotit de frig. M-a iritat gândul că eu aveam din exterior, grijă de biblioteca mea mobilă, iar ea, se zguduia speriată, alături de mine, fără a mă linişti măcar. Când am ajuns aici, acasă, epuizat, m-am aşezat pe acest fotoliu în faţa ferestrei, precum bunica ta în noaptea de ajun – îmi făcu vesel cu ochiul – şi ca printr-o minune a început să ningă cu fulgi mari, uriaşi, ce-mi păreau lacrimile îngheţate ale lui Dumnezeu. Aveam impresia că plânge pentru eroarea mea, a noastră, a tuturor. Atunci am înţeles că pentru mine, drumul cunoaşterii prin labirintul cărţilor, se încheiase. M-am speriat, fiindcă altfel, nici nu prea mai ştiam să gândesc, obişnuindu-mă în ani, să raportez totul la ceea ce citisem, aducându-mi în ajutor, autori şi titluri. Ştiam să caut şi să exist numai prin cărţi. Atunci, pentru prima oară, am privit cu adevărat, fulgii de nea. Aveam mintea goală, sau mai bine zis, golită de disperare. Era ajunul Crăciunului. Totul a început ca o senzaţie plăcută, din copilărie. Parcă un arc de cerc unea băieţelul de cândva, cu moşneagul de acum. Urmărind câte un fulg, dar numai câte unul, încercam să-l însoţesc cu privirea, până îşi aşternea micul veşmânt pe pământ. Unu, doi, cinci, şapte... îi pierdeam din ochi, o luam de la început, ca un joc minunat, odihnitor, liniştitor. Pur şi simplu, mă jucam. Mi-a plăcut atât de mult, încât am continuat până noaptea, târziu, bucurându-mă de dansul acela îngheţat, al micuţilor balerini, în lumina anemică a unui bec de stradă. Atunci am început să văd, atunci am început să aud, adevărul...

Fragment din romanul Ademenirea, 2009