Cu tot respectul pe care-l practic sincer şi natural, trebuie să scriu Pleşu şi nu Andrei Pleşu ori Domnul Pleşu, fiindcă peste tot, în ultimul timp, apare un cuplu duminical, Pleşu şi Liiceanu! Emisiunea care-i leagă este un adevărat festin, susţinută în esenţă de umorul şi de farmecul indiferent cu care ne-a obişnuit cunoscutul om de cultură, Andrei Pleşu. Temele, mai mult decât incitante, te fac să-ţi reglezi programul zilei, programându-ţi cafeaua şi liniştea, la orele 18.00. Asculţi şi gândeşti. Răspunzi în minte, bucurându-te atunci când pici pe răspunsurile lor ori dai cu nemulţumire din cap, când ceva nu-ţi convine. Şi totuşi, la finalul emisiunii, cel puţin eu, rămân cu un sentiment ciudat de „incomplet”. La început am crezut că emisiunea pare a se termina prea repede... Apoi, am avut impresia că tema se încâlceşte... Dar acum mi-a apărut cu totul şi cu totul altceva. Liiceanu! Un om deja bătrân... Prea dulceag, efeminat, molatic, scurs printre cuvinte, dorind din răsputeri să pară înţelept, dar jucând rolul unui copil neprihănit, care descoperă cu uimire lumea. Mimând eleganţa, nu reuşeşte decât să-şi accentueze lipsa ei. Dansul lebedei nu poate fi interpretat într-un dialog. Cuvintele nu pot fi înfoiate şi apretate în jurul ideilor, precum spumoasele rochii ale balerinelor de la Balsoi. Vocea nu poate fi unduită... Tema făcută acasă nu trebuie citită pe furiş... Toate, nu ne arată altceva, decât un om bătrân, speriat, care de mâine va fi de acord cu toată lumea, pentru a nu supăra pe cineva. Liiceanu se dezumflă sub ochii noştri. Sper să nu înceapă să plângă în emisiuni, de mila fiinţei spre nefiinţă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu