Totul pentru artă

Zgomot de paşi, o umbră, conturul clar al unei siluete. Vizitatoarea lui Baltazar, pleca. Cam repede... Mergea gânditoare, privind în pământ. O clipă, privi spre fereastra mea, văzându-mă cum mă holbez la ea. Îmi zâmbi, apoi ieşi pe poartă. Oare de ce stătuse atât de puţin? Abia aşteptam să mă duc la prietenul meu, să-i iau pulsul... Ha,ha,ha,ha... Cred că de data asta nu i-a mers... L-o fi refuzat tânăra? Poate i-a ars şi-o palmă! Trebuie să mă duc, altfel plesnesc de curiozitate.

Şi târş, târş, în papuci m-am repezit la uşa lui Baltazar.

– Ei? Cum a fost? l-am întrebat complice.

– Minunat!

– Mincinosule!

Baltazar m-a privit uimit.

– De ce mă faci mincinos?

– Fiindcă nu putea fi minunat, dacă „studenta“ ta s-a roit atat de repede! Ori te-a refuzat ea, ori a fost un eşec al tău! Hai, recunoaşte!

– Nici, nici.

– Cum adică?

– Foarte simplu, prietene. Eu nu am relaţii cu femei, o dată la trei ani, ca tine! Şi asta mă face să-mi permit luxul de a invita aici tinere pe care să le folosesc doar pentru studiu, aşa cum a fost şi cea de acum. Atena este o fată minunată, plătită numai pentru a-i lua conturul.

– Ce să-i faci? am întrebat căscând ochii.

– Să-i iau conturul.

– Baltazar eşti nebun?

– Nu.

– Cum adică să-i iei conturul?

– Foarte simplu. Vine aici, se dezbracă, iar eu îmi plimb palmele pe trupul ei. Apoi se îmbracă, îşi primeşte banii şi pleacă fericită.

– Eşti tâmpit?

– Nu. Lucrez.

– Lucrezi!?

– Da.

Baltazar se aşeză pe cubul de piatră. Îmi făcu semn să stau jos, după care îşi desfăcu tacticos un pachet de susan cu alune. Îmi întinse o bucată, zâmbind. L-am refuzat.

– Vezi tu, dragul meu, aici începe diferenţa dintre noi doi. Tu iei forma lumii folosindu-ţi ochii minţii, unduind idei pe trupul femeii ori pe scoarţa de copac, eu pun mâna, mângâi, pipăi, iau forma lor reală, după care deschid ochii minţii şi o redau în piatră.

– Serios? Tot aşa faci şi cu bărbaţii sau cu păsările, cu caii?

– Nu.

– Vezi că eşti pervers?

– De ce? Fiindcă îmbin utilul cu plăcutul?

– Da.

– Dar cine n-ar face-o?

– Eu!

– Asta aşa este, dar tu n-o faci, fiindcă n-ai curaj! Altfel, cred că ai pipăi un batalion de femei, spuse începând să râdă. Dar pentru artă, desigur...

– Încetează, Baltazar! Mai bine spune-mi sincer, chiar ai mângâiat-o şi atât?

– Da.

– Eşti nebun! Şi pentru asta i-ai dat bani?

– Da.

– Şi i-a primit?

– Cu un zâmbet feciorelnic.

– Doamne, ce fiinţe or mai fi şi femeile astea? Să plece de acasă, parfumate, aranjate, să se urce în tramvai, să plătească bilet, să vină, să se dezbrace fără ruşine, să se lase pipăite de un bătrân bolnav, apoi să se îmbrace, să zâmbească, să-şi ia banii şi să plece cine ştie unde... În ce lume trăim? Iar eu, un idiot fără margini, transpir zi de zi, făcând din acest animal numit femeie, un mister inefabil, o pană de ânger, o şoaptă din vis... Baltazar, dragă, cred că mai bine mă sinucid!...

– Prostii! Este greşeala ta, fiindcă nu faci distincţia clară, între om şi femeie!

– Ei, n-o fac! ...

– Şi atunci?

– Nu-i chiar atât de simplu! Mă întreb uneori, dacă femeile sunt preocupate de bărbaţi în egală măsură cu obsesia noastră pentru ele.

– Mi-e greu să cred. De „eternul“ masculin n-am auzit niciodată. Dar, sigur că nu le suntem indiferenţi, însă din cu totul şi cu totul alte motive.

– Oare cine deţine supremaţia?

– Ele, fără nici o îndoială!

– Crezi?

– Da.

– Adică, ne conduc?

– Mai grav! Ne folosesc!

Fragment din Filosof de ocazie, roman în lucru