Eminescu, panteonul poeziei româneşti

„Îmi fac curaj şi scriu...

S O N E T E

Încep ca orice prostănac, cu titlul.
Apoi, stau!
Mă trag uşor de mustaţă şi mă uit prin încăpere, căutând un prim impuls. În jurul meu, sunt cărţi.
Aglomerări de gânduri, secole de tăceri, răsărituri de soare privite în singurătate, profunzimi de noapte scufundate în linişti revoltătoare, căutări... Mii şi mii de minţi înfierbântate, chinuite de dureroase întrebări, stau presate între coperţi, nădăjduind că vor fi barem o biată dală în drumul anevoios al înţelegerii. Scriind, te răsteşti mut la istorie. Încerci s-o provoci, să-i scuturi cortinele înstelate, s-o scormoneşti cu beţişoare nevăzute, să-i tulburi stratele mâloase, doar, doar îţi va dezvălui un adevăr.
Acum, eu încerc să pătrund într-o odaie slab luminată. Este o seară rece de octombrie. Anul? 1879. Podeaua scârţâie sub hoţia paşilor mei. Într-un colţ, un foc iute îşi trosneşte lemnele. Pe marginea unui pat, un bărbat stă cu coatele sprijinite pe genunchi şi cu capul aplecat. Fereastra se zgâlţâie, pălmuită de-o pală de vânt. Insul îşi trece mâna prin păr, fără a lua în seamă „zloata“ de afară. Caut din privire jilţul pe care acesta trebuie să se aşeze. Dar nu-l văd.
Pe furiş, mâinile mele încep să se agite. Cu una ţin foile albe, cu cealaltă, încep să scriu...”

„Bărbatul îşi ridică privirea, fixând un punct din spatele meu. Prins între ochii pătrunzători ai tânărului şi orizontul amintirilor sale, devin un interpus clandestin. Mă trec fiorii. Îl văd pe Eminescu! Mă trage spre lumea lui, acolo unde iubirea doare cumplit, fiindcă e pură. De fapt, macularea mea mă doare, nepregătit fiind pentru atâta frumuseţe. Mă zbat să scap şi încerc să evadez, scriind...”

„Tânărul se ridică brusc, venind spre mine. Trece prin mine, deci eu nu exist! Nu pot exista nici în vremurile lui şi în nici un caz, între graniţele uriaşe ale lumii lui. Bietul de mine! Eu, care nu sunt în stare să depăşesc dimensiunile unui nervos gândac roşu de bucătărie, în lumea şi timpul meu, darămite aici, în odaia lui Eminescu...”

„Tânărul se plimbă prin odaie. Podeaua plânge sub paşii lui. Mi-e milă de neputinţa dureroasă care-l sufocă. Încep să cred că nimic nu justifică dreptul nostru de a pătrunde în vieţi apuse, chiar dacă ele au lăsat urme adânci. Ca o pedeapsă, Eminescu mă trage în durerea lui. Violul istoriei este un păcat cumplit.”

„Sultana, fată, să fi tu sănătoasă, că nu pot! Mă simt ca un idiot cu ochi apoşi, căruia-i curg balele după ceva frumos, frumos de tot! Cred că-n mintea mea scot şi nişte sunete bolborosite, ca un copil mucios, ceva asemănător cu vleau şi io!... Un Eminescu nu poţi face, pentru că s-a făcut singur... Când eşti pitic şi ai picioare scurte, nu poţi face salturi, ci doar penibile ţopăituri. Degeaba strigi, hop, hop, hopa sus, că tot nu ţine... Oricât de amabil aş fi cu vechea mea prietenă, oricât de mult m-aş trage de cap să mă înalţ, metaforic vorbind desigur, fiindcă în realitate şi-n intimitate, mă văd înalt şi seducător, nu pot intra nici măcar de-a buşilea în subtila lume a lui Eminescu...
Condeiul jos, fruntea sus şi acceptarea demnă a mediocrităţii! Sunt demn, ridic capul, dar undeva în minte disting un glas plângăcios care spune vleau şi io!...”


Fragmente din romanul Umbra de dincolo...