Hazard

Numerele câştigătoare – 7, 11, 21, 4, 41, 1. Cu ele, devenisem bogată. Eu, Ema Iacobescu eram singura câştigătoare a marelui premiu. Cinci milioane de euro mă aşteptau pe mine şi numai pe mine, undeva într-o bancă. Toţi se întrebau unde este posesorul miraculosului bilet. Dar numai eu ştiam, că atunci când a văzut numerele câştigătoare, s-a speriat. Nu de sumă, nu de ceilalţi, ci de sine. Adică, de mine. Am privit de zeci de ori biletul. L-am verificat de tot atâtea ori. Suma era uriaşă chiar şi pentru noi, fiindcă având un statut financiar lejer, totuşi nu puteam dispune de un depozit atat de mare. Dacă suma era pentru mine abstractă, gândurile însă îmi erau concrete. Ce voi face? Cine voi fi? Aveam o bizară senzaţie de examen, un fel de test care îmi este dat, de undeva, dintr-o lume nevăzută, cu o comisie exigentă, atentă până şi la gândurile mele. Normal era să pregătesc o masă festivă, să fug la coafor, să-mi dau unghiile cu lac, să mă parfumez, să aşez biletul pe masă, lângă lumânările aprinse şi să-mi aştept cu nerăbdare familia, făcând cărări între fereastră şi bilet. Trebuia să ne bucurăm toţi, să ne sfătuim, să decidem. Nu am simţit nici măcar o undă de egoism când am luat hotărîrea de a nu spune nimic. O tristeţe profundă m-a oprit să fac ceea ce ar fi făcut toată lumea. Am simţit un sentiment umilitor de vânzare-cumpărare, o nevoie dureroasă de afecţiune, pe care o păcăleam de data asta cu un adevărat regal. Ştiam că prin această veste neaşteptată, deveneam pentru o vreme în ochii familiei mele, un fel de erou, îmi cumpăram la preţ de lux, sentimente ambalate în cuvinte frumoase. Deveneam interesantă pentru un timp, străluceam plutind pe un balon de săpun. Urma alergătura prin magazine, schimbarea casei, a maşinilor, a telefoanelor mobile, cârdul de noi prieteni zgomotoşi, veniţi de pretutindeni şi... Ei şi? Întrebarea simplă care dizolvă totul. Luci avea dreptate. Ei şi? Cred că fără a fi fost rostită, această întrebare a stat la baza deciziei mele. Instinctiv am intuit inutilitatea gestului meu. M-am speriat atunci atât de tare, încât am hotărît să plec în lumea largă, să mă cunosc pe mine mai întâi, să înţeleg odată pentru totdeauna, dacă voi trăi într-o sterilitate a vieţii, consumând-o fără sens sau dacă voi avea puterea de a mă ridica deasupra acestor stupide reguli. De asta am ajuns aici, într-o mahala uitată de lume, ca într-un deşert ales pentru pustnicia paşilor mei, care nu se mai vor înapoi, liniştiţi că urmele lăsate pe nisip vor pieri pe vecie, duse uşor, cu prima rafală de vânt. Voiam să ştiu cine sunt, pe cine port de fapt în mine, fiindcă simţeam prezenţa mai multor forţe care nu păreau că pot convieţui în mare armonie. Unele dând, altele luând, mă oboseau peste măsură, amestecând în mine binele cu răul, bucuria cu tristeţea, înţelegerea cu nedumerirea. Simţeam cum jocul lor viclean mă duce spre marea ratarea a unei unice şanse, aceea de a trăi cu adevărat. Poate dorindu-mi cu aviditate acest răspuns, mi se dăduse şansa de a opta între capcana amăgitoare a banilor mulţi şi o căutare confortabilă, fără grija lor. Eram pregătită în adâncul meu să primesc şi doza otrăvitoare a căutărilor inutile, să accept cu smerenie că miturile sunt doar plăpânde vise omeneşti. Oare greşeam scormonind dincolo de simplitatea vieţii? Dacă da, trebuia într-un fel sau altul să plătesc.


Fragment din romanul Triunghiul nebunelor