Este greu să ai un blog... Nu numai că trebuie să-l „alimentezi” la intervale cât mai scurte, dar eşti şi în situaţia destul de bizară, în care nu prea ai cum să-i mulţumeşti pe toţi. În cazul meu am de ales între diverse fragmente din cărţi publicate, cărţi în curs de apariţie sau în lucru şi comentarii pe varii teme. Nici eu nu ştiu cum e mai bine... Care să fie raportul ideal dintre lectură şi reflecţie? 80% cu 20%? 60% cu 40%? Ori echilibratul 50% cu 50%? Ce-i trebuie unei minţi? Plăcere sau exerciţiu? Primesc tot felul de mesaje pe mail, pentru că majoritatea cititorilor se feresc să scrie comentarii pe blog. Desigur, corespondenţa care se naşte între noi, are o notă distinctă de intimitate, dând gândurilor o şi mai mare frumuseţe şi libertate. Însă, în jocul acesta necesar liniştii noastre, în nevoia firească de a face transferul între tu şi eu, apar revendicări şi exigenţe care mă pun în mare încurcătură. Sunt voci care-mi spun să scriu liber despre orice! Altele, care-mi cer continuarea fragmentelor date, iar cele mai originale mi-au cerut să mă implic activ în viaţa cetăţii! De scris, scriu şi eu ce văd şi mă impresionează, de continuat pasaje din diferite cărţi mi-e destul de greu, fiindcă aş evapora parfumul cărţii... Cât despre implicarea în viaţa cetăţii, să-mi fie cu iertare! Nu vreau să pot! De ce? E simplu. Cetatea mea, ca şi a voastră, este în flăcări! Şi până când nu se vor mistuii toate deşeurile umane, nu se poate face nimic. Dar nu-i bai! Că nu va mai dura mult şi vâlvătaia se va stinge, pentru că ploaia gândurilor noastre va începe în curând. Cetatea se încinsese prea tare, iar focul era de aşteptat. Acum arde, distrugând lăcomia, minciuna, viclenia, toate tarele ghemuite în oamenii mici cu vise pitice. Dar, atunci când fumul se va risipi, nu va fi nevoie de mine, ci de voi. Eu voi scrie mai departe, despre oameni adevăraţi, care pot vedea viaţa ca pe o operă de artă, care nu poate fi valorificată prin biete bilete de bancă. Şi asta aş vrea să reflectez în cărţi ori în libere gânduri, simţind că astfel mă implic în „amintirile” viitoarei cetăţi. Mulţumesc astfel pe toată lumea? Sper că da!
Superb text! Dar pompierii? Când vin pompierii? Pentru că fumul ne omoară!
RăspundețiȘtergereAm citit de curând un text semnat de Claudiu Iordache, intitulat "Idioţilor". Este un profund strigăt de durere, o arsură pe sufletul unui om care nu merita să fie dezamăgit. Pe mine, optimismul mă susţine şi cred că-n fiecare dintre noi este un pompier. Important este să stingem focul acesta mistuitor şi nu să ne îmbătăm cu apă rece.
RăspundețiȘtergere