Hazard

Numerele câştigătoare – 7, 11, 21, 4, 41, 1. Cu ele, devenisem bogată. Eu, Ema Iacobescu eram singura câştigătoare a marelui premiu. Cinci milioane de euro mă aşteptau pe mine şi numai pe mine, undeva într-o bancă. Toţi se întrebau unde este posesorul miraculosului bilet. Dar numai eu ştiam, că atunci când a văzut numerele câştigătoare, s-a speriat. Nu de sumă, nu de ceilalţi, ci de sine. Adică, de mine. Am privit de zeci de ori biletul. L-am verificat de tot atâtea ori. Suma era uriaşă chiar şi pentru noi, fiindcă având un statut financiar lejer, totuşi nu puteam dispune de un depozit atat de mare. Dacă suma era pentru mine abstractă, gândurile însă îmi erau concrete. Ce voi face? Cine voi fi? Aveam o bizară senzaţie de examen, un fel de test care îmi este dat, de undeva, dintr-o lume nevăzută, cu o comisie exigentă, atentă până şi la gândurile mele. Normal era să pregătesc o masă festivă, să fug la coafor, să-mi dau unghiile cu lac, să mă parfumez, să aşez biletul pe masă, lângă lumânările aprinse şi să-mi aştept cu nerăbdare familia, făcând cărări între fereastră şi bilet. Trebuia să ne bucurăm toţi, să ne sfătuim, să decidem. Nu am simţit nici măcar o undă de egoism când am luat hotărîrea de a nu spune nimic. O tristeţe profundă m-a oprit să fac ceea ce ar fi făcut toată lumea. Am simţit un sentiment umilitor de vânzare-cumpărare, o nevoie dureroasă de afecţiune, pe care o păcăleam de data asta cu un adevărat regal. Ştiam că prin această veste neaşteptată, deveneam pentru o vreme în ochii familiei mele, un fel de erou, îmi cumpăram la preţ de lux, sentimente ambalate în cuvinte frumoase. Deveneam interesantă pentru un timp, străluceam plutind pe un balon de săpun. Urma alergătura prin magazine, schimbarea casei, a maşinilor, a telefoanelor mobile, cârdul de noi prieteni zgomotoşi, veniţi de pretutindeni şi... Ei şi? Întrebarea simplă care dizolvă totul. Luci avea dreptate. Ei şi? Cred că fără a fi fost rostită, această întrebare a stat la baza deciziei mele. Instinctiv am intuit inutilitatea gestului meu. M-am speriat atunci atât de tare, încât am hotărît să plec în lumea largă, să mă cunosc pe mine mai întâi, să înţeleg odată pentru totdeauna, dacă voi trăi într-o sterilitate a vieţii, consumând-o fără sens sau dacă voi avea puterea de a mă ridica deasupra acestor stupide reguli. De asta am ajuns aici, într-o mahala uitată de lume, ca într-un deşert ales pentru pustnicia paşilor mei, care nu se mai vor înapoi, liniştiţi că urmele lăsate pe nisip vor pieri pe vecie, duse uşor, cu prima rafală de vânt. Voiam să ştiu cine sunt, pe cine port de fapt în mine, fiindcă simţeam prezenţa mai multor forţe care nu păreau că pot convieţui în mare armonie. Unele dând, altele luând, mă oboseau peste măsură, amestecând în mine binele cu răul, bucuria cu tristeţea, înţelegerea cu nedumerirea. Simţeam cum jocul lor viclean mă duce spre marea ratarea a unei unice şanse, aceea de a trăi cu adevărat. Poate dorindu-mi cu aviditate acest răspuns, mi se dăduse şansa de a opta între capcana amăgitoare a banilor mulţi şi o căutare confortabilă, fără grija lor. Eram pregătită în adâncul meu să primesc şi doza otrăvitoare a căutărilor inutile, să accept cu smerenie că miturile sunt doar plăpânde vise omeneşti. Oare greşeam scormonind dincolo de simplitatea vieţii? Dacă da, trebuia într-un fel sau altul să plătesc.


Fragment din romanul Triunghiul nebunelor

Timişoara

Am fost la Timişoara. Abia m-am întors, cu mintea îmbibată de ploaie şi de imagini gri. Oraşul nu m-a lăsat să-l recunosc, micşorat parcă, ghemuit, ruşinat de o tristeţe pe care nici măcar nu i-o puteam bănui. Străzile murdare de noroiul adunat la rigole, sprijinite de clădiri scorojite, mi-au ascultat paşii plini de mirare, nerăspunzându-mi însă la nici o întrebare. Oameni supăraţi, mâhniţi, amărâţi, treceau pe lângă mine cu capete plecate, numărând paşi sau necazuri, de parcă nici nu mai conta. Mă mişcam într-un oraş capitulard, un oraş învins, fără speranţă. Până şi parcurile suspinau, încercând să-şi ascundă sărăcia printre ramuri îngheţate şi rebele. Ceaţa se plimba peste Timişoara, când mai jos, când mai sus, ca un jandarm vigilent şi rău, care supraveghea încruntat, decăderea oraşului. M-au trecut fiorii de nenumărate ori... Mă întrebam unde este Timişoara noastră, cetatea mândră, plină de istorie şi de amintiri, scânteia libertăţii, briliantul Banatului, harta zâmbetului curat ... Drumul înapoi, spre Bucureşti, l-am făcut cu trenul! Şi am înţeles pe jumătate tragedia din care plecasem... Pâlcuri de case strâmbe, incomodate de magazii şi acareturi inutile, găini răzleţe, câini slăbănogi, albii de râuri umilite de gunoaie, noroi, mult, mult prea mult noroi... Câmpuri nelucrate, stăpânite de buruieni uscate, fabrici abandonate, cu geamurile sparte şi cu dâre de rugină scurse peste pereţii crăpaţi, dealuri obosite de atâta neiubire, ciori flămânde, stâlpi de lemn, singuratici, legaţi între ei cu fire atârnate. Parcă ochii mei treceau peste o lume pierită, devastată de un război, într-o perioadă imediată, perioadă de năucire generală în care nimeni nu înţelegea ce se întâmplă. Trenul gonea spre cartierul general al unui dezastru, care-şi propagase unda nimicitoare până hăt, la Timişoara... Drumul acesta l-am mai făcut în 2009, tot iarna... Şi nu era aşa... Mă întrebam cum de fusese un război şi eu nu auzisem nimic la ştirile de seară...

Eminescu, panteonul poeziei româneşti

„Îmi fac curaj şi scriu...

S O N E T E

Încep ca orice prostănac, cu titlul.
Apoi, stau!
Mă trag uşor de mustaţă şi mă uit prin încăpere, căutând un prim impuls. În jurul meu, sunt cărţi.
Aglomerări de gânduri, secole de tăceri, răsărituri de soare privite în singurătate, profunzimi de noapte scufundate în linişti revoltătoare, căutări... Mii şi mii de minţi înfierbântate, chinuite de dureroase întrebări, stau presate între coperţi, nădăjduind că vor fi barem o biată dală în drumul anevoios al înţelegerii. Scriind, te răsteşti mut la istorie. Încerci s-o provoci, să-i scuturi cortinele înstelate, s-o scormoneşti cu beţişoare nevăzute, să-i tulburi stratele mâloase, doar, doar îţi va dezvălui un adevăr.
Acum, eu încerc să pătrund într-o odaie slab luminată. Este o seară rece de octombrie. Anul? 1879. Podeaua scârţâie sub hoţia paşilor mei. Într-un colţ, un foc iute îşi trosneşte lemnele. Pe marginea unui pat, un bărbat stă cu coatele sprijinite pe genunchi şi cu capul aplecat. Fereastra se zgâlţâie, pălmuită de-o pală de vânt. Insul îşi trece mâna prin păr, fără a lua în seamă „zloata“ de afară. Caut din privire jilţul pe care acesta trebuie să se aşeze. Dar nu-l văd.
Pe furiş, mâinile mele încep să se agite. Cu una ţin foile albe, cu cealaltă, încep să scriu...”

„Bărbatul îşi ridică privirea, fixând un punct din spatele meu. Prins între ochii pătrunzători ai tânărului şi orizontul amintirilor sale, devin un interpus clandestin. Mă trec fiorii. Îl văd pe Eminescu! Mă trage spre lumea lui, acolo unde iubirea doare cumplit, fiindcă e pură. De fapt, macularea mea mă doare, nepregătit fiind pentru atâta frumuseţe. Mă zbat să scap şi încerc să evadez, scriind...”

„Tânărul se ridică brusc, venind spre mine. Trece prin mine, deci eu nu exist! Nu pot exista nici în vremurile lui şi în nici un caz, între graniţele uriaşe ale lumii lui. Bietul de mine! Eu, care nu sunt în stare să depăşesc dimensiunile unui nervos gândac roşu de bucătărie, în lumea şi timpul meu, darămite aici, în odaia lui Eminescu...”

„Tânărul se plimbă prin odaie. Podeaua plânge sub paşii lui. Mi-e milă de neputinţa dureroasă care-l sufocă. Încep să cred că nimic nu justifică dreptul nostru de a pătrunde în vieţi apuse, chiar dacă ele au lăsat urme adânci. Ca o pedeapsă, Eminescu mă trage în durerea lui. Violul istoriei este un păcat cumplit.”

„Sultana, fată, să fi tu sănătoasă, că nu pot! Mă simt ca un idiot cu ochi apoşi, căruia-i curg balele după ceva frumos, frumos de tot! Cred că-n mintea mea scot şi nişte sunete bolborosite, ca un copil mucios, ceva asemănător cu vleau şi io!... Un Eminescu nu poţi face, pentru că s-a făcut singur... Când eşti pitic şi ai picioare scurte, nu poţi face salturi, ci doar penibile ţopăituri. Degeaba strigi, hop, hop, hopa sus, că tot nu ţine... Oricât de amabil aş fi cu vechea mea prietenă, oricât de mult m-aş trage de cap să mă înalţ, metaforic vorbind desigur, fiindcă în realitate şi-n intimitate, mă văd înalt şi seducător, nu pot intra nici măcar de-a buşilea în subtila lume a lui Eminescu...
Condeiul jos, fruntea sus şi acceptarea demnă a mediocrităţii! Sunt demn, ridic capul, dar undeva în minte disting un glas plângăcios care spune vleau şi io!...”


Fragmente din romanul Umbra de dincolo...

Doamnelor şi Domnilor,

Este greu să ai un blog... Nu numai că trebuie să-l „alimentezi” la intervale cât mai scurte, dar eşti şi în situaţia destul de bizară, în care nu prea ai cum să-i mulţumeşti pe toţi. În cazul meu am de ales între diverse fragmente din cărţi publicate, cărţi în curs de apariţie sau în lucru şi comentarii pe varii teme. Nici eu nu ştiu cum e mai bine... Care să fie raportul ideal dintre lectură şi reflecţie? 80% cu 20%? 60% cu 40%? Ori echilibratul 50% cu 50%? Ce-i trebuie unei minţi? Plăcere sau exerciţiu? Primesc tot felul de mesaje pe mail, pentru că majoritatea cititorilor se feresc să scrie comentarii pe blog. Desigur, corespondenţa care se naşte între noi, are o notă distinctă de intimitate, dând gândurilor o şi mai mare frumuseţe şi libertate. Însă, în jocul acesta necesar liniştii noastre, în nevoia firească de a face transferul între tu şi eu, apar revendicări şi exigenţe care mă pun în mare încurcătură. Sunt voci care-mi spun să scriu liber despre orice! Altele, care-mi cer continuarea fragmentelor date, iar cele mai originale mi-au cerut să mă implic activ în viaţa cetăţii! De scris, scriu şi eu ce văd şi mă impresionează, de continuat pasaje din diferite cărţi mi-e destul de greu, fiindcă aş evapora parfumul cărţii... Cât despre implicarea în viaţa cetăţii, să-mi fie cu iertare! Nu vreau să pot! De ce? E simplu. Cetatea mea, ca şi a voastră, este în flăcări! Şi până când nu se vor mistuii toate deşeurile umane, nu se poate face nimic. Dar nu-i bai! Că nu va mai dura mult şi vâlvătaia se va stinge, pentru că ploaia gândurilor noastre va începe în curând. Cetatea se încinsese prea tare, iar focul era de aşteptat. Acum arde, distrugând lăcomia, minciuna, viclenia, toate tarele ghemuite în oamenii mici cu vise pitice. Dar, atunci când fumul se va risipi, nu va fi nevoie de mine, ci de voi. Eu voi scrie mai departe, despre oameni adevăraţi, care pot vedea viaţa ca pe o operă de artă, care nu poate fi valorificată prin biete bilete de bancă. Şi asta aş vrea să reflectez în cărţi ori în libere gânduri, simţind că astfel mă implic în „amintirile” viitoarei cetăţi. Mulţumesc astfel pe toată lumea? Sper că da!

Totul pentru artă

Zgomot de paşi, o umbră, conturul clar al unei siluete. Vizitatoarea lui Baltazar, pleca. Cam repede... Mergea gânditoare, privind în pământ. O clipă, privi spre fereastra mea, văzându-mă cum mă holbez la ea. Îmi zâmbi, apoi ieşi pe poartă. Oare de ce stătuse atât de puţin? Abia aşteptam să mă duc la prietenul meu, să-i iau pulsul... Ha,ha,ha,ha... Cred că de data asta nu i-a mers... L-o fi refuzat tânăra? Poate i-a ars şi-o palmă! Trebuie să mă duc, altfel plesnesc de curiozitate.

Şi târş, târş, în papuci m-am repezit la uşa lui Baltazar.

– Ei? Cum a fost? l-am întrebat complice.

– Minunat!

– Mincinosule!

Baltazar m-a privit uimit.

– De ce mă faci mincinos?

– Fiindcă nu putea fi minunat, dacă „studenta“ ta s-a roit atat de repede! Ori te-a refuzat ea, ori a fost un eşec al tău! Hai, recunoaşte!

– Nici, nici.

– Cum adică?

– Foarte simplu, prietene. Eu nu am relaţii cu femei, o dată la trei ani, ca tine! Şi asta mă face să-mi permit luxul de a invita aici tinere pe care să le folosesc doar pentru studiu, aşa cum a fost şi cea de acum. Atena este o fată minunată, plătită numai pentru a-i lua conturul.

– Ce să-i faci? am întrebat căscând ochii.

– Să-i iau conturul.

– Baltazar eşti nebun?

– Nu.

– Cum adică să-i iei conturul?

– Foarte simplu. Vine aici, se dezbracă, iar eu îmi plimb palmele pe trupul ei. Apoi se îmbracă, îşi primeşte banii şi pleacă fericită.

– Eşti tâmpit?

– Nu. Lucrez.

– Lucrezi!?

– Da.

Baltazar se aşeză pe cubul de piatră. Îmi făcu semn să stau jos, după care îşi desfăcu tacticos un pachet de susan cu alune. Îmi întinse o bucată, zâmbind. L-am refuzat.

– Vezi tu, dragul meu, aici începe diferenţa dintre noi doi. Tu iei forma lumii folosindu-ţi ochii minţii, unduind idei pe trupul femeii ori pe scoarţa de copac, eu pun mâna, mângâi, pipăi, iau forma lor reală, după care deschid ochii minţii şi o redau în piatră.

– Serios? Tot aşa faci şi cu bărbaţii sau cu păsările, cu caii?

– Nu.

– Vezi că eşti pervers?

– De ce? Fiindcă îmbin utilul cu plăcutul?

– Da.

– Dar cine n-ar face-o?

– Eu!

– Asta aşa este, dar tu n-o faci, fiindcă n-ai curaj! Altfel, cred că ai pipăi un batalion de femei, spuse începând să râdă. Dar pentru artă, desigur...

– Încetează, Baltazar! Mai bine spune-mi sincer, chiar ai mângâiat-o şi atât?

– Da.

– Eşti nebun! Şi pentru asta i-ai dat bani?

– Da.

– Şi i-a primit?

– Cu un zâmbet feciorelnic.

– Doamne, ce fiinţe or mai fi şi femeile astea? Să plece de acasă, parfumate, aranjate, să se urce în tramvai, să plătească bilet, să vină, să se dezbrace fără ruşine, să se lase pipăite de un bătrân bolnav, apoi să se îmbrace, să zâmbească, să-şi ia banii şi să plece cine ştie unde... În ce lume trăim? Iar eu, un idiot fără margini, transpir zi de zi, făcând din acest animal numit femeie, un mister inefabil, o pană de ânger, o şoaptă din vis... Baltazar, dragă, cred că mai bine mă sinucid!...

– Prostii! Este greşeala ta, fiindcă nu faci distincţia clară, între om şi femeie!

– Ei, n-o fac! ...

– Şi atunci?

– Nu-i chiar atât de simplu! Mă întreb uneori, dacă femeile sunt preocupate de bărbaţi în egală măsură cu obsesia noastră pentru ele.

– Mi-e greu să cred. De „eternul“ masculin n-am auzit niciodată. Dar, sigur că nu le suntem indiferenţi, însă din cu totul şi cu totul alte motive.

– Oare cine deţine supremaţia?

– Ele, fără nici o îndoială!

– Crezi?

– Da.

– Adică, ne conduc?

– Mai grav! Ne folosesc!

Fragment din Filosof de ocazie, roman în lucru

Clipeşte cerul?

Eclipsă. Parţială. De Soare. Fenomen rar, privit cu neîncredere şi cu o oarecare teamă. Spectacol grandios care ne fură vorbele, tulburându-ne gândurile şi paralizându-ne visele. Un moment frumos, care prin măreţia lui nu ne permite să-l slăvim prin stihuri, amuţindu-ne harul şi răvăşindu-ne sufletul. În trecut, oamenii făceau gălăgie, aruncând cu pietre, aruncând cu suliţe, spre cutremurătoarea întâlnire dintre Soare şi Lună. Pe atunci, omenirea trăia în linişte, îngrijorându-se doar când legile firii erau  încălcate. Astăzi trăim în gălăgie, multă, prea multă gălăgie, potolindu-ne pentru puţină vreme, când steaua zilelor noastre se tăinuieşte în spatele Lunii. Ne este frică de ce va urma... Dacă Soarele plănuieşte în umbră să se întoarcă împotriva noastră, pedepsindu-ne că-l ignorăm prea mult? Dacă-şi pune întrebări profunde, considerând apoi că nu-l prea merităm? Oamenii tac acum... Soarele şi Luna... Un început de an în care se stinge parţial lumina. Oare clipeşte cerul pentru a ne privi mai bine? Atunci, ne-am „ars”! Va vedea dezordinea, cu care sigur El nu este de acord... Cât timp ne-a mai rămas? O clipă? E de ajuns!...

An nou...

Am intrat într-un an nou, fără să-mi pese. Isteria generată de o simplă cifră într-un calendar, mă uimea şi mă dezgusta în egală măsură. Mă gândeam, ca-n fiecare an, la bucuria nejustificată a oamenilor, care în esenţă aveau nevoie doar de un pretext pentru a năvăli prin magazine, a cumpăra, a invita, a dansa, a bea... A evada! Fiindcă, după părerea mea, noaptea dintre ani nu era altceva, decât o copie palidă şi nereuşită a Saturnaliilor. Aşa cred eu. Un fel de carnaval în care oamenii îşi transformă propriile chipuri în măşti, râzând pentru că musai trebuie să râdă, costumându-se cu ce au ei mai bun, parfumându-se, machiindu-se, mimând o bucurie bizară, fără nici o acoperire logică. Înainte de douăsprezece noaptea se numără – cinci, patru, trei, doi, unu... şi bum! Artificiile înroşesc cerul, dopurile sticlelor de şampanie sar, oamenii se îmbrăţişează, se sărută, îşi zâmbesc cu drag. De parcă, din acea clipă vor fi mai buni, se vor iubi, viaţa va deveni o permanentă sărbătoare plină de culori. Dar, la mai puţin de patruzeci şi opt de ore, se vor întoarce la cei care sunt, vor împacheta hainele, vor strânge resturile unui festin de mucava, bârfindu-i pe cei care le-au trecut pragul, le-au mâncat bucatele, le-au spart paharele, le-au murdărit covoarele... Viaţa va reveni la normal, modificată simbolic doar de o cifră. Dar până şi aia este falsă, ca rânjetul unui grifon...

Bietul călugăr Dionisie cel Mic (Dionysius Exiguus)... În anul 533 d. Hr. a fost însărcinat cu imensa responsabilitate de a stabili retroactiv începutul noii ere. Dar sărmanul a omis anul zero, a uitat şi vreo patru ani în care împăratul roman Augustus a domnit sub numele său real de Octavian şi astfel a apărut eroarea pe care o ducem cu mare bucurie, mai departe. Şi dacă mai luăm în serios şi recensământul lui Quirinius, ne plimbăm fraţilor, şapte ani înainte şi-napoi, ba mai tineri, ba mai bătrâni, după cum ne pohteşte sufleţelul... Dar, numărăm cu seriozitate şi emoţie crescândă, trei, doi, unu... O planetă întreagă se zguduie în noaptea dintre ani, certificând şi legalizând, eroarea. Eu nu prea înţeleg... Aş prefera o săptămână dezlănţuită, cu distracţii, băutură şi orgii, o descătuşare a tuturor normelor care încorsetează viaţa celor care se vor şi numai pentru câteva ore, stăpâni.

Biete gospodine îşi fac moţul şi-şi lăcuiesc unghiile de revelion, bărbaţi cu palmele crăpate de muncă îşi înnoadă cu stângăcie la gât cravata, visând cu toţii în oglindă, că sunt ceea ce de fapt, n-au fost niciodată: – domni şi doamne... Carnaval cu măşti de piele...

 

Fragment din romanul Chiriaşul de la demisol