Mulţumesc tuturor celor care mi-au scris, promiţându-le că voi continua, fiindcă un scriitor nu are altă menire.
Totodată, celor care-mi vor scrie titlul romanului la care lucrez acum, le voi dărui un exemplar din „Umbra de dincolo...”, indiferent unde s-au afla ei pe această planetă.
Aceasta este noua carte pe care am scris-o pentru tine, fiindcă,
"...eu de fapt nici nu exist. Sunt pur şi simplu o invenţie de-a mea, un simplu exerciţiu de gândire, un ghem de idei, care se rostogoleşte printre paşii grăbiţi ai oamenilor reali...".
Anisia zâmbi. Eu simţeam că ameţesc, sufocat de un nod care urca din ce în ce mai sus în gâtul meu. Mi-era teamă să vorbesc, sigur fiind că la cea mai mică deschidere a gurii, nodul va ieşi ca o minge, afară. Femeia ridică uşor din sprâncene, întrebându-mă din ochi, dacă sunt interesat de ceea ce spunea Sultana. Dar cine mai gândea? Priveam! In juru’mi ceaţa creşte rânduri, rânduri. Printre învălurarea lentă a unor nori, un ânger stătea în faţa mea! Suflul mi se oprea, blocat într-o inspiraţie profună, întârziindu-şi expiraţia, dorind parcă să absoarbă imaginea serafică a acestei făpturi. Era reală? Era ireală?
– Ce este femeia? mi-am auzit vocea tremurândă.
Sultana ridică o clipă uimită privirea, apoi zâmbind, se întoarse la lectura ei.
– Umbra omului.
Răspunsul veni firesc, limpede, natural.
Părea cea mai simplă întrebare a lumii, pe nedrept încâlcită în neînţelegerea unor filosofi complexaţi, care transformaseră femeia, într-un etern mister.
– Umbra omului, am îngânat reflectând cu seriozitate la această insolită teorie.
.........
Plecarea Sultanei nu lăsă un loc gol, ba dimpotrivă, o nişă se închise, lăsându-ne singuri într-un spaţiu pe care-l simţeam nefiresc de natural, numai al nostru. Eu şi Anisia, omul şi umbra lui... N’ai vrea ca nime’n uşa ta să bată, asta gândeam, asta simţeam, asta voiam... Tăcerea nu ne incomoda, o consumam curat, aducându-ne unul pe celălalt, în tainele trăirilor noastre. Nu bănuiam unde mă dusese Anisia pe mine, dar eu o luasem cu gingăşie de talie şi-n linişte intrarăm amândoi, în camera sărăcăcioasă, în care lăsasem un tânăr disperat. Nu ştiam dacă ducând-o acolo, o întorc de fapt, la locul ei sau dacă, pe marginea patului, voi sta chiar eu, ţinându-mi fruntea sprijinită în mâini. Îi auzeam foşnetul rochiei întrerupt de pocnetul lemnelor în foc, îi vedeam mâinile fine, ridicând colţurile îngălbenite ale plicurilor de zeci de ori desfăcute, apoi făcute pachet, legate cu albe funde. Pe degete, avea două inele de argint, cu pietre scumpe. Anisia era neomenesc de frumoasă...
Fragmente din romanul Umbra de dincolo...
Dar nimic din toate astea nu emana Venera Vlasopol! Era elegantă, studiată, uşor artificială, palidă, rece, iscoditoare. Avea ceva din fixitatea cameleonului care-şi adaptează culoarea într-o nemişcare înşelătoare.
– Am auzit ceva despre o societate secretă... am îndrăznit să rostesc, ridicându-mă cadenţat pe vârfurile picioarelor. Că o făceam să par mai înalt, mai sigur pe mine, poate mai relaxat, nu ştiam, dar sigur arătam ca un puşti de doisprezece ani care se lăuda cu fratele mai mare.
Zâmbetul Venerei dispăru. O clipă, o scânteie otrăvită îi ţâşni din ochi, ca limba bifurcată a unei reptile insectivore. M-am simţit ca bietul Diomedes, fulgerat de privirea Afroditei... Dar totul dură o secundă, lăsând locul incertitudinii şi Venera Vlasopol luă culoarea plăcută a unei femei surprinse.
– Înţeleg... Îţi place misterul... secretul, taina... Cauţi pentru că n-ai găsit... Vrei să te strecori dintre coperţile de carte, în lumea manifestată, să te convingi, să pipăi, să adulmeci, să simţi.
– Nu, am răspuns categoric şi uşor jignit. Mă interesează strict din punct de vedere teoretic.
– Serios? Dar pentru asta sunt zeci şi zeci de cărţi! Nu cred că te pot ajuta... Societatea mea practică, tot felul de ritualuri... Nouă ne place să trăim misterul, să-l simţim, să-l stăpânim, folosindu-l.
– Deci, chiar există această societate!
– Da, există!
Fragment din romanul Umbra de dincolo...
Odată, de mult, într-o seară, o femeie stranie, plângând în tăcere undeva la marginea mării, mi-a spus că se teme de amintiri... O priveam uimit, neînţelegând cum era posibil ca prin ochii aceia minunaţi să poată pătrunde imagini, care, transformându-se în amintiri, să doară? Simţeam nevoia de a-i prelua povara, răzvrătindu-mă în sinea mea, neputincios. Mi-aş fi dorit să o ating, să o lipesc de pieptul meu, să decupez realitatea din jurul nostru, lăsând dincolo de tăieturi, doar cerul şi marea. Să pot să-i transfer visele mele, pe care, paradoxal simţeam că le avea şi ea... Dar n-am schiţat nici un gest... Femeia aceea îmi bântuie şi astăzi gândurile, ca o imagine a candorii, un vis al mării, care lăsându-se visat, aduce printre muritori, amintirile... De ce ea, acum? Fiindcă, în sufletul meu, aud un vuiet chemător, văd imaginea aceea de pe coastă, lacrimile ei care se întorc la obârşie, lupta mea pierdută cu timiditatea, ratarea unei ocazii rare de a atinge o femeie, pe care o simţeam natural, a mea... Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat atunci, dacă îndrăzneam să o ating... S-ar fi lăsat în braţele mele? Mi-ar fi acceptat săruturile, dezmierdările? Mi-ar fi răspuns, înţelegând că suntem un cer şi o mare, ascunşi în două trupuri de carne? Nu ştiu... Ochii aceia mi-au spus mai mult decât puteam să înţeleg, fiindcă vorbeau într-o limbă atunci necunoscută mie, un grai străvechi, căruia nu-i percepeam decât mlădierea.
Sunt întâlniri ciudate, cărora le simţi deosebirea, fără a le pricepe însă, rostul...
Acasă, în liniştea bibliotecii mele, respirând miros cald de carte veche şi plecând cu pelerina gândurilor printre cuvinte şi imagini, mă întrebam de unde şi de ce vine spre om, nevoia de iubire. De ce bărbatul caută femeia şi de ce ea umblă năucă după el? Mare taină... Ce-om căuta în celălalt? Povestea cu „jumătatea” este o tâmpenie! Pentru că nu-ţi cauţi nici jumătatea sau perechea unei spline, nici patru ochi... În concluzie, căutarea nu are nimic cu planul fizic. Dar totuşi, îmbrăţişarea, mângâierea, privirea blândă, vocea caldă, îţi fac bine... Parcă nu e numai o plăcere, ci mai mult. Un fel de inconştientă amintire a uterului protector, o sferă invizibilă care se plimbă lin şi rotitor, prinzându-te în interiorul ei. Interesant! Ce e rotund pe lume? Capul, ochii, Soarele, Luna, Pământul, oul, rotaţia limbilor de ceas care marchează timpul... Punctul! Spaţiul dintre unu şi unu e format din puncte rotunde... Linia este formată dintr-o înşiruire de puncte... Dar, tot eu mă corijez: punctul neavând dimensiuni, fiind deci, adimensional, n-ar putea niciodată, în niciun fel, să formeze o linie. În realitate, distanţa e adevăratul element spaţial, nu punctul. Şi-n consecinţă, o linie, dreaptă sau curbă, nu e formată din puncte, ci din distanţe elementare între puncte consecutive. Ei şi! Vorbă să fie... că mergea şi aşa... Dimensiunea cosmică a sferei! Celula!
Rotund e şi blestematul de ban care a adus atâta suferinţă omenirii... Bine că s-a inventat dreptunghiulara bancnotă, pentru a elibera forma perfectă a sferei de jenanta ei întrebuinţare în schimb...
Dar am plecat de la nevoia de iubire şi am ajuns la geometrie! Încâlcită mai e şi mintea asta a omului... Totuşi, iubirea o fi rotundă? Nu prea. De cele mai multe ori, e colţuroasă... Răneşte! Ce pierdere de timp... Ea este şi atât. O taină, nedezvăluită decât unui număr nesemnificativ de oameni, care atunci când o descoperă sunt mult prea uimiţi pentru a o explica şi celorlalţi. Dar rămâne un mister de ce este atât de râvnită... Sau poate este o capcană? O căutăm acolo unde nu ar trebui să fie, adică, în celălalt, unind astfel, două nevoi? Textele sacre spun că ea este pretutindeni... Pluteşte, ne înconjoară, căutând doar o breşă spre zidul sufletului nostru. Dar el stă ascuns, baricadat de frică!
Pagini din romanul Umbra de dincolo...
Respect discreţia celor care vor să mi se adreseze personal.
Adresa este: poesis_telos@yahoo.com
Este interesant raportul dintre Creator şi creaţie... Tradus printr-un limbaj facil, impus de limitele umane, oare cum se împacă o operă, să-i zicem de artă, cu cel care i-a dat viaţă şi faimă? Cine este mai important, fiindcă dintr-un anumit moment, opera preia conducerea, devenind mai cunoscută decât creatorul... Sunt opere „obraznice” care o iau înaintea celor care s-au ostenit, opere care merg alături de creator şi acelea care rămân în urma acestuia...
Uite! Baltazar. Şi-a dominat întotdeauna lucrările, transformând materia primă în forme impresionante, însă amprentând fără echivoc totul, cu marca Baltazar. Lucrările lui nu pot fi confundate, nu se pot ascunde într-un anonimat. El este cel care le-a făcut. Dar aici, putem cădea într-o filosofie răutăcioasă, care ne poate întoarce împotriva lui... Ce a făcut Baltazar? A luat un pietroi şi l-a ciocănit, schimbându-i numai forma... Poate fi el Creatorul? Păi, nu prea, fiindcă pietroiul era deja „sculptat” de altcineva... Şi dacă spunem natură, nenică, ajungem la Dumnezeu... Deci, este sau nu este Baltazar un creator? Are sau n-are dreptul de a se împăuna cu lucrările lui? Dificil de concluzionat... Aşa e şi cu ideile, cu pictura, cu muzica... Dacă te duci înapoi, tot de Dumnezeu dai... Şi atunci, pericolul „purtătorilor” este foarte mare... Trufia se învârte în jurul lor ca o tornadă nebună, care stă gata-gata să le absoarbă sufletele pentru a le ascunde şi a le pedepsi, undeva în miezul pământului... O fi calul ăsta „piatra” de încercare a lui Baltazar? Ferească Dumnezeu!...
Fragment din Filosof de ocazie, roman in lucru
