Început de noiembrie... Ceaţă... Linişte şi ceaţă... Frig... Ici colo, câte un bătrân cerşeşte fără vorbe, întinzând doar mâini uscate şi tremurânde, spre rarii trecători care nu văd. Îmi aud paşii, cum cadenţat deranjează începutul de noapte, ca un orologiu cu două bătăi, cronometru stricat, ce pare că împarte timpul în două. Timpul meu şi timpul celorlalţi...
De ce simt oare că acest chronos s-a despicat, o parte luând majoritatea oamenilor, cealaltă, mai debilă, păstrându-şi mult mai puţini? Par a fi două lumi paralele, benzi rulante cu acelaşi sens, una grăbită şi aglomerată, alta lină şi din ce în ce mai puţin populată. Mă întreb dacă ceaţa le-a cuprins acum pe amândouă, înfrigurându-le visele şi hrănindu-le misterele...
Negura îmi pătrunde hoţeşte în suflet, păcălindu-mi privirile, deformându-mi tremurător realitatea... Miroase a iarnă, cu aromă de sărbători... Şi totuşi este frig, linişte şi ceaţă... Noiembrie, lună între luni, lună neiubită şi neînţeleasă. Nici toamnă, nici iarnă... O lună plăpândă, fără forţă şi fără vise, o lună a ceţii şi a înfrigurării... Pare a fi întâia clătinare a lumii în faţa întunericului, prima necredinţă, o şovăială a sufletului omenesc... Mă cufund în întuneric, împreună cu strada neluminată, activându-mi instinctiv simţurile. Ochii nu mă ajută în lipsa luminii, lăsându-mă în grija celorlalţi senzori. O pală de vânt îmi aduce iarna, alta o alungă. Aud paşii mei, dar aud şi alţi paşi... Nesiguranţa mă crispează... Un strigăt scurt de cucuvea îmi dă fiori... Of, dacă aş putea vedea barem prin ceaţă... Paşii misterioşi îşi schimbă cadenţa, apropiindu-se din ce în ce mai iute. O denivelare a trotuarului mă dezechilibrează, întorcându-mi un ghem în stomac. Simt o mână străină care mă apucă zdravăn de braţ. Chipul unui bărbat este aproape de urechea mea. Îi simt respiraţia sacadată...
-Credeam că nu vă mai prind, spuse aproape în şoaptă.
O paralizare ciudată îmi anula orice reacţie.
-V-aţi pierdut cheile, v-au căzut lângă ultimul stâlp de lumină...
După ce-mi strecură în palmă legătura rece de chei, bărbatul dispăru, fără a-i mai putea auzi nici măcar paşii.
Îmi pierdusem cheile, lângă ultimul stâlp de lumină!...
V-am spus eu? Noiembrie, pare a fi întâia clătinare a lumii în faţa întunericului, prima necredinţă, o şovăială a sufletului omenesc...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu