O fetiță de șapte ani, cu ochi frumoși ce-mi amintesc mereu de peruzea, m-a vizitat nu demult, după ce făcuse o plimbare printr-un mare parc bucureștean. Am întrebat-o dacă i-a plăcut. Răspunsul ei a fost prompt, însoțit de un oftat – Nu! Fetița avea o tristețe neobișnuită, o dezamăgire, un fel de regret nefiresc... Toamna parcurile sunt splendide, i-am spus. Da, a continuat ea plimbându-și privirea peste platoul cu prăjituri de casă pe care-l așezasem în dreptul ei. Și atunci? Ce ți-a displăcut? Oamenii, mi-a răspuns așezându-se cu grijă pe scaun. Oamenii? De ce? Răspunsul micuței nu-mi va da pace multă vreme – Erau ca niște animale nervoase! Țipau la copiii lor și îi priveau urât!
