Femeia...

Femeia, o fiinţă cu contur de vioară, cu mişcări de şoaptă şi priviri de cer, apăru din inefabila lume a tăcerii, în sufletul meu. Madonă sfioasă, care nu ţinuse încă în braţe, decât vise, înveştmântată în rotiri de nori... Orice zgomot, orice mişcare, o făceau să dispară, ascunzându-se sperioasă, în nevederea mea. O căutam, o rechemam chinuindu-mă, alcătuind-o din forme aproape transparente, înşelătoare. Liniştea o aducea, gândurile mele, o speriau... Îi aşterneam la picioare raze de soare, covor strălucitor pe care păşea temătoare, o aşteptam cu ochii minţii să se apropie, pentru a o vedea mai bine. Femeia venea spre mine, un pas înainte, doi înapoi, cercetându-mă cu cei mai frumoşi ochi pe care-i văzusem vreodată. În ei erau adunate toate întrebările lumii, toate uimirile, toate suferinţele, alungate de cea mai blândă şi mai iertătoare iubire. Avea mâini delicate, pe care le-ntindea spre mine, dăruindu-mi nevăzutul. Femeia, osmoza perfectă dintre materie şi reverie, jumătate om, jumătate ânger, stătea tăcută, în faţa mea.
Ce-i puteam spune prin gânduri? Că-i mult mai frumoasă decât o pot eu spune? Că-i simt conturul unduitor, undeva în adâncul meu? Să mă rog de ea să mă atingă? Să-i spun c-o vreau numai pentru mine? Să-i cer să mă ridice de pe acest pământ?

Fragment din romanul Chiriaşul de la demisol

Imagini de la lansarea romanului Chiriaşul de la demisol

Joi, 23 iunie 2011, la Uniunea Scriitorilor, a avut loc lansarea romanului Chiriaşul de la demisol.

Cu gratitudine mă înclin...

Cititorule... aici ne-am întâlnit! Joi, 23 iunie 2011, la Uniunea Scriitorilor, copleşiţi de o vară toridă, ne-am refugiat în răcoarea nedesluşită a unei lumi, care încă refuză să moară. Zidurile casei Monteoru, care ostenesc din 1874, ne-au oficiat întâlnirea, privindu-ne pe sub pleoape de istorie. Am urcat treptele de marmură ale unei scări care îmbrăţişează tandru o rotondă. Ne-am lăsat răsfăţaţi de interioarele în stil eclectic franţuzesc, care ascund după lambriuri din esenţe rare, tăcerea. Apoi, Sala Oglinzilor şi-a deschis uşile grele, lăsându-mi numele şi scriitura să plutească între pereţii tapisaţi cu mătase. Te-am privit, cititorule, încrucişându-mi cu tine, curiozitatea... Ţi-am simţit întrebările nerostite...
Critici inteligenţi şi minuţioşi au disecat sub ochii tăi romanul Chiriaşul de la demisol, răsfoindu-mi gândurile nopţii, iar ţie, plimbându-ţi printre oglinzi, fantezia.
Mi-ai dăruit la final, cititorule, cuvinte şi flori care mi-au răsplătit nesomnul. M-ai lăsat să-mi simt fericirea umblând hai-hui, printre stucaturile pictate pe înaltul plafonului, căutând o fisură prin care să iasă spre cerul care se înstela. Îţi mulţumesc, cititorule şi cu respect mă înclin în faţa ta!

Şi miroase Doamne a flori de tei...

Seara, aerul pleacă la culcare, lăsându-ne în grija unui parfum inconfundabil, numit, Eminescu. Nu-i copac şi nu-i floare de tei, care să nu ne amintească de acest nume. Nopţile din jurul datei de cincisprezece iunie, că-s înainte ori înapoi, vin învăluite în misterul miresmelor de tei, vizitate-n tăcere de spiritul unui geniu care-şi cutreieră trecutul pământean. Sunt nopţi calde, cu şoapte de flori, nopţi dăruite iubirilor venite parcă din îndepărtate lumi, luminate de strălucirea unor stele timide, tremurătoare şi sperioase. Totul pare poleit cu mister... De trupurile noastre umede se lipeşte parfumul, căptuşindu-ne pe dinăuntru şi pe dinafară, dublându-ne fiinţele neputincioase, cu vise oculte... Sunt nopţile în care omul nu mai aşteaptă în taină soarele, nopţi de parfum, nopţi fără teamă, labirintul întunecat al întrebărilor de vară. Inspirăm lacomi, fără dorinţa de-a mai expira, înţesându-ne sufletele cu arome divine, întâlnindu-ne simţurile cu ângerii lui Dumnezeu. Şi Doamne, miroase atât de plăcut a flori de tei...

Bunga bunga...

Oameni buni, ce-i cu ţara mea? Nu mai înţeleg nimic! Nu vreau decât să trăiesc şi eu în linişte, să scriu, să citesc, să mă bucur în fiecare zi, de darul pe care l-am primit de la Dumnezeu, de viaţa mea! Dar nimeni nu poate trăi singur... Am prieteni buni şi vechi, dar, spre ghinionul meu, unul este medic, altul profesor, doi sunt oameni de afaceri, un actor, un pictor... Toţi am crescut împreună, am râs, am glumit, ne-am bucurat sau ne-am întristat, făcând din prietenia noastră, o lume paralelă. Însă, în ultima vreme, totul s-a schimbat. Prietenii mei nu mai râd! Prietenii mei sunt încruntaţi, abătuţi, preocupaţi de ziua de mâine, de bani, de facturi, de locul de muncă... Parcă au îmbătrânit într-un timp foarte scurt... Ce se întâmplă? De ce peste noi, peste vieţile şi visele noastre, nişte indivizi bizari au organizat bunga bunga? Ce probleme au? De ce orgiile acestor dezaxaţi coboară în casele noastre? Iar începem să ne izolăm pentru a nu fi contaminaţi de mitocănie, de mahalagism, de impoliteţe? Iar a venit negura peste noi?

Izolda Brusturete

Câţiva zeci de metri mă despărţeau de poarta mea, dar i-am parcurs încet, nefiresc de încet, privind în pământ şi ascultându-mi ropotul întrebărilor care-mi frământau mintea. M-am oprit la intrare, sprijinindu-mă de gard. Nu doream să mă întorc acasă, să-mi înăbuş uimirea produsă de Izolda ori nedumerirea lăsată slobodă în capul meu. Dar nici enigma celor două femei care locuiau vis-a-vis de mine. Priveam. Casa lor era luminată la toate ferestrele de la parter, iar la etaj, doar o lumină. Mi-o imaginam pe Cristina, frumoasă şi elegantă, răsfoind alene documente vechi, apoi zâmbind, cu privirea dusă undeva departe, într-o ţară îndepărtată, numită Mongolia... Ce ştiam eu despre acestă resort natural pus să amortizeze două piese grele ale istoriei – Rusia şi China? Mongolia... Cel mai mare imperiu din istoria omenirii, perla coroanei în secolul XIII, apoi fărâmiţată şi supusă, lăsată în penumbra misterioasă a tainelor, locuită de nomazi tăcuţi cu chipuri aspre, rătăcitori prin stepe ori umbre prin deşert... Ţară cu munţi impunători, luminaţi de soare doar pe câte-o parte, deranjaţi de rugăciunile bizare ale budiştilor de rit tibetan ori de şamanii care ridică la răspântii ovoo din piatră sau din lemne, pentru închinare... Mongolii? Oameni temători doar în faţa duhurilor rele, indiferenţi la valorile efemere, cugetători profunzi, păstrători aprigi ai tradiţiei... Printre ei îşi va petrece timpul, Cristina... De la ei, vrea dezlegarea unei taine care s-a plimbat ca un abur peste vise de oameni vreme de-o istorie, aglutinând oase şi cranii, aşezând în straturi sub pământ, himere şi lacrimi. E o demenţă! Dacă aceşti trăitori ar fi cunoscut secretul morţii, nu şi-ar mai fi îngropat în urma turmelor, bătrânii şi copiii duşi...
– Ce-i cu tine aici? De ce nu intri în casă?
Glasul lui Baltazar mă trase înapoi ca o ventuză, aducându-mă pe strada mea, nelăsându-mi nici măcar un fir de praf din stepă, deşert ori de pe aridele cărări de munte. M-am speriat!
– Uite, nu vreau! Stau şi privesc...
– Un gard? O casă?
– Da. Ce-ţi pasă? am răspuns răutăcios.
Baltazar se aplecă curios până aproape de chipul meu.
– Prieten drag, ne cunoaştem de-o viaţă... Tu eşti în suferinţă! Iubeşti ca un adolescent...
M-am tras într-o parte, nervos.
– Încetează!
Tonul ferm îl uimi pe Baltazar. Se dădu un pas înapoi, apoi mă apucă zdravăn de mânecă şi mă târî înspre casă. Era inutil să mă împotrivesc, fiindcă forţa lui o depăşea cu mult pe a mea.
– Auzi, spuse cu o voce iritată, dacă ai de gând să faci serenade pe la porţi, te trezesc eu imediat! Ai înnebunit? Uiţi câţi ani ai? Trezeşte-te, tâmpitule!

Fragment din romanul (în lucru) Filosof de ocazie

O ţară de vânjoşi, domnule...

Stau cu falca sprijinită în pumni şi ascult cu atenţie şi cu uimire, diverse emisiuni la radio. Sunt invitate personalităţi sau personaje, mai mult sau mai puţin cunoscute. Vieţi... Amintiri... Vocea realizatorului trădează vârsta acestuia, care sigur este tânăr, iar invitaţii sunt ceva mai „vechi”. Întrebările sunt pline de respect, răspunsurile sunt preţioase... Cei tineri vor să ştie, vor să înţeleagă, cum era înainte de Revoluţie... Iar eu, trăitor atunci, trăitor acum, ascult cu emoţie profundă, cum am trăit fără să ştiu, într-o lume plină de eroi! Domnilor, toţi românii au fost urmăriţi de Securitate, dar fără excepţie nu s-au temut, ba şi mai mult, au fost plini de curaj, înfruntând regimul acela odios! Un popor de disidenţi... Eu, mărturisesc cu jenă că nu-mi amintesc decât de un număr foarte mic de oameni care au avut temeritatea de a se opune sistemului. Asta mă face să-mi pun serioase întrebări... Cum de nu i-am întâlnit pe aceşti vânjoşi? Nu am auzit niciodată de „lupta” lor, fiindcă, dragi tineri, pe atunci, canalele de informare ilicite, funcţionau ca un organism viu. Reacţia unei societăţi este aproape naturală, dezvoltându-şi un sistem de apărare foarte sofisticat. Eu îmi amintesc că toată lumea se temea! Viaţa era din ce în ce mai grea, umilinţa devenise o formă paralelă de existenţă... „Personalităţile” tăceau... Dar acum, ele vorbesc... Şi vorbesc despre o ţară în care am trăit şi eu, dar cred că pe atunci am avut o afecţiune gravă – autism provocat de comunism! E groaznic, domnilor... Am avut şansa de a mă naşte în mijlocul unui popor de eroi, iar eu am ratat-o... Of, cât de mult m-ar fi ajutat atunci, dacă-mi dădeam seamă că sunt singurul struţ din această ţară...

Invitaţie

Lansarea romanului CHIRIAŞUL DE LA DEMISOL va avea loc joi, 23 iunie 2011, orele 18.00, la UNIUNEA SCRIITORILOR, Calea Victoriei Nr.115, în SALA OGLINZILOR.