sâmbătă, 27 octombrie 2012

Cine se mai roagă pentru poporul român?

Am început să ies mai des printre oameni... Printre semenii mei. Când i-am lăsat, refugiindu-mă în căldura protectoare a bibliotecii, erau debusolați, uimiți, dezorientați. Acum, când m-am întors, i-am găsit singuri. Singuri și speriați de singurătatea lor. Revoltați, dar singuri. Posesorii unor acte care le specifică naționalitatea, apartenența la un popor inexistent. Toți vorbesc despre ei! Toți se lamentează, toți par blocați într-o perioadă caducă, fără vlagă, fără curajul de a mai visa. Ce a fost, pare mai bun decât ce este, iar despre ce va fi nu îndrăznește nimeni să vorbească. O mulțime de indivizi se mișcă haotic în jurul meu întristându-mi sufletul. Nu simt nici un liant care să-i unească pentru a-i întări. Semenii mei strigă singuri, refugiindu-se în amintiri. Se ascund în trecutul lor, scormonind cu disperare după zile, ore sau clipe de fericire. Oamenii par a nu mai avea idei... Ei le așteaptă! Cineva trebuie să vină să le spună ce au de făcut... Par a nu mai fi stăpâni pe propriile lor destine, goliți de speranțe, aproape învinși... Trist este că majoritatea sunt plini de valoare. O valoare reală, construită cu greu, însă abandonată într-un colț al ființei lor, ascunsă parcă cu rușine. Nu pare o neconștientizare a acestor valori, ci o decepție care nu poate lupta singură cu dureroasa întrebare ”la ce bun?”. Un abandon? Nu. Nu încă. Breslele au aceleași răni supurânde, răni netratate, amenințate de o infecție devastatoare. Ele par a nu mai avea puterea de a-și trata singure boala, așteptând o mână cu pomadă vindecătoare. Mă întreb de ce nu ne tratăm unii pe alții... Unul câte unul, apoi doi pe patru, patru pe șaisprezece, refăcându-ne sănătatea, speranța și visul... O mână întinsă. Atât lipsește. La o distanță de un braț stă salvarea unui neam.

joi, 11 octombrie 2012

I-aș cere scuze lui Cioran

Am și eu o speranță: speranța uitării absolute. Dar aceasta mai e speranță? Nu e disperare? - Emil Cioran... Din ce în ce mai mult am sentimentul că trăiesc într-o țară ”stricată”. Simt în jurul meu cum mecanismul logic se destramă, deșurubându-se singur, piesă cu piesă. Totul se strâmbă, schimonosind ființa umană, denaturând adevărurile și făcând praf valorile. Pare a fi un spectacol absurd, prost regizat, prost jucat de oameni simpli, fără talent... În țara mea ”stricată” mamele își aruncă pruncii din taxi ori îi așează în pungi de plastic la liziere de păduri, dându-i drept hrană sălbăticiunilor pădurii. În țara mea ”stricată” judecătorii judecă după comenzi primite, sfidând adevărul și probele indubitabile; reguli și legi sunt abandonate fără rușine, spitale se închid, apoi se deschid, miliarde de euro dispar în vreme ce sărăcia își întinde plictisită oasele peste viețile semenilor mei. În țara mea ”stricată” bătrânii leșină înghesuindu-se la ”ajutoare” pentru a primi o pâine și o pungă cu făină, copiii se sinucid de dorul părinților plecați la muncă prin străinătăți, tinerii hoinăresc pe străzi dezorientați. Tăcerea domnește în speranțele oamenilor, iar ziua de mâine nu pare a mai fi așteptată, fiindcă ea nu poate aduce decât ceva și mai rău. În pragul iernii, scuturați de teamă, oamenii par complet debusolați. Valorile se strâng din nou în poziție de fetus, chircindu-se pentru a se salva. Nonvalorile apar din ce în ce mai lacome, mai hidoase, adevărate colonii de viermi încâlciți, care îmbracă tot ce mai conține sevă. Ura servitorilor care au mimat respect și umilință se transformă în răzbunarea specifică proștilor lipsiți de orice calitate. Puținătatea scoate la lumină doar sfidarea, nesimțirea, tupeul, voracitatea calicilor. Privim cum picioarele goale din copilărie sunt cocoțate azi pe tocuri amețitor de înalte, cum vechiturile din trecut sunt înlocuite cu haine aberant de scumpe, traistele cu genți din piele de crocodil, fasolea cu vacă de Kobe, căruța bunicului cu Bentley sau vacanța la gârlă cu piscinele din Monaco... Și toate astea se întâmplă în țara mea ”stricată”, în același timp în care oameni de valoare, stăpânii bunului simț, se sting sub o povară nemeritată. De ce? Numai Dumnezeu știe...