Podul!...

M-a lăsat singur... Îmi amintesc frica cu care făceam fiecare pas, ropotul ploii, bătăile inimii care se accentuau... Podul! Îl vedeam pentru prima dată! Luminat de ochiuri oblice de geam, care lăsau lumina să cadă ca nişte transparente picioare de uriaş, cu miros de lemn cald, cu podele care scârţâiau, podul bunicilor îmi apărea drept cea mai fantastică aventură de până atunci. Cufere cu legături de metal, scaune descleiate, lămpi vechi cu abajururi desfăcute, lăzi mari şi lăzi mici, pline de obiecte... Într-un cui, un umeraş pe care era frumos aşezată o rochie lungă, dintr-un material greu, oliv, cu fireturi aurii... Un tablou uriaş, care-l înfăţişa pe bunic stând drept, într-un jilţ, altul decât cel din biroul lui. Reviste şi ziare vechi, tot felul de aparate necunoscute, făceau din podul bunicilor, una din cele mai spectaculoase descoperiri ale copilăriei mele. Îmi amintesc, cum ploaia ciocănea isteric în acoperişul care se încăpăţâna să n-o primească, ocrotindu-mi numai mie teama şi curiozitatea. Atunci am avut prima mea revelaţie... filozofică... La zece ani! Am fost genial... Păşind din ce în ce mai sigur pe duşumelele podului, mă întrebam cum de a fost posibil, ca eu, vreme de zece ani să vin destul de des în casa bunicilor, fără să ştiu măcar, fără să bănuiesc, că undeva deasupra capului meu, se află o lume atât de populată, o lume tăcută pentru mine, dar zgomotoasă şi plină de amintiri, pentru bunici... Şi atunci a apărut adevărata teamă! Din podul acela nu m-a mai părăsit niciodată, disperarea mută pe care o simt câteodată, când mă gândesc că-n jurul nostru, dedesubt, deasupra sau lateral, sunt „încăperi” necunoscute nouă, dar accesibile unora, zone existente lângă care vieţuim, fără a şti, fără a avea norocul să le descifrăm rostul. Casa bunicilor pare acum, îndepărtată de înceţoşarea vremii, macheta vieţii, un labirint înconjurat cu forţă de natură, un cub cu cuburi, un corp anorganic vizitat de existenţele noastre. Şi mă întreb uneori, câte odăi reuşim să descoperim într-o viaţă, câte lacăte zdrobim pentru a deschide noi încăperi? Câte coridoare întortochiate străbatem, lungi cât o zi sau scurte cât clipa, 10 7 cu loc de popas în alveolele tainice ale maxilarului universal, care ne ronţăie, pocnindu-ne oasele capului cu întrebări... Bunicii, simbol al trecutului şi al înţelepciunii, ne iau câteodată de mână, ne duc în faţa unei scări spiralate – un adevărat ADN al lumii – şi cu voci ferme, ne poruncesc: Urcă! Şi câţi dintre noi, cu caznă, pornesc spre înalt? Puţini! Şi din ce în ce mai puţini, până când, vom rămâne cu toţii pe platforma dinaintea scării, o masă amorfă, tremurândă, cu consistenţă precară şi culoare pălită. Cuvântul „urcă“ îşi va pierde înţelesul, fiind astfel eliminat din limbaj, iar noi, fiinţe ratate fără speranţe, vom da greş în drumul spre Nefiinţă... Ce deprimant... Haosul se va întoarce, şi noi, amestec confuz de elemente materiale, ne vom roti bezmetic în univers... Sunt talentat! Ar fi trebuit să mă fac regizor... Fragment din romanul Umbra de dincolo...

Suntem în Săptămâna Patimilor...

Citesc, privesc, gândesc. Încerc să-mi domin dezordinea firească a unei minți flămânde de orice informație, încerc să-mi curăț de răzvrătire gândurile și de nedreptăți, sufletul... Încerc să-mi liniștesc neliniștile, să-mi stăpânesc temerile, să-mi evaluez valorile... Crâmpeie de lumină îmi apar, scurte, rapide ori grăbite, fleșuri orbitoare care-mi odihnesc pentru clipe, așteptările. Ceva este deasupra trăirilor noastre cotidiene... O liniște... O armonie fără seamăn, un drum care începe în noi și se pierde undeva în înalt sau invers... Există o cale tăinuită, dar plină, plină de obstacole, stavile neorânduite, aruncate de-a valma prin mintea noastră... Însă, dincolo de ele, undeva între gânduri și suflet se află o fisură, o șansă de evadare, o scăpare sau o trecere de la animal la ceva superior... Există !...

Rețeta

Ceea ce vă cer, înseamnă înfrângerea orgoliului, eliberarea de vicii, înlăturarea indiferenţei, trezirea la adevăr. Ştiţi cum se fac toate astea? – Cred că este un proces lung. – Nu prea. Vă dau reţeta. Totul începe dimineaţa. Când deschideţi ochii, zâmbiţi. Un minut staţi în faţa ferestrei şi priviţi cerul, copacii, păsările, oamenii. Respiraţi adânc, chemând cu drag întreaga fire, dând bineţe tuturor văzutelor şi nevăzutelor, lăudând în gând frumuseţea zilei care începe. Veţi fi fericit, eliberat de toate relele. Apoi, supravegheţi-vă orice plăsmuire a minţii, îndepărtând cu blândeţe orice tentaţie aducătoare de rău, doriţi profund binele tuturor şi veţi vedea cât de liber vă veţi simţi. Înlocuind răul cu binele, veţi iubi cu adevărat. Seara, când vă aşterneţi trupul pentru odihnă, ultimul gând să fie recunoscător zilei care s-a încheiat, indiferent ce v-a adus, fiindcă nu înţelegem totdeauna imediat ceea ce ni se întâmplă. Nu daţi vina pe nimeni, dacă problemele dau năvală peste viaţa Dumneavoastră, pentru că totul îşi are o origine sigură în acţiunile pe care le-aţi generat, cu gândul, cu fapta, sau cu vorba, pe loc sau la distanţă în timp. Nimic nu este întâmplător, totul se leagă! Binele de bine, răul de rău. Fragment din romanul Ademenirea