Nostalgii

La microfon veni o cunoscută cântăreaţă, în mare vogă acum vreo treizeci de ani. Nu-mi plăcuse nici atunci, când vocea ei se auzea pe toate posturile de radio, dar nici acum, când apariţia ei mă înfioră. Folosea artificiile unui roz disperat, culoarea tinereţii prime, încercând astfel să păcălească timpul, cu naivitate. Da, cuvîntul potrivit era „folosea“, pentru că îmbrăcămintea mulată pe un trup deformat de bătrâneţe, era roz... Culoare ruşinată, care se zvârcolea neputincioasă în ritmurile cadenţate nu de muzică, ci de nesiguranţa fizică a purtătoarei. Dansul încerca să ascundă tremuratul, iar mâinile i se agitau, muncind mai mult decât vocea. Talentul fostei cântăreţe era pus acum în folosul comunităţii. Făcea cu ochiul complice, trimiţând bătrânilor domni din sală, amintiri ascunse, ştiute numai de ei, nostalgii apuse, secrete sparte, ameninţătoare scandaluri târzii...
Cred că şi domnii visau pentru o clipă, ascunzându-se în faldurile unui trecut revolut, mişcate lin de privirea provocatoare a cântăreţei. Bărbaţi bătrâni adulmecau trecutul, ţuguind buzele în exerciţiul apus al săruturilor pasionale cu care-şi sigilaseră, cândva, păcatul.
Priveam penibilul spectacol al oamenilor blestemaţi să se zbată în trupuri slăbănoage, răzvrătiţi în tragedia lor, captivi, condamnaţi, neîmpăcaţi cu viclenia timpului.
Deodată, cântăreaţa smulse microfonul, pornind la un atac final. Venea spre noi, uşor aplecată înainte, cu paşi şovăitori, încâlciţi ca într-o nesiguranţă a beţiei. Se apropie de primul rând. Scaunele erau aşezate în semicerc, formând un spaţiu curbat, ocrotitor. Cântăreaţa combina cuvintele provocatoare ale unei vechi melodii, cu mângâieri pe obrajii unora, dojenitoare pentru unii, aproape brutale pentru alţii, ştrengare ori dureroase, compuse pentru fiecare, poate, din amintiri. Doamnele bătrâne, aşezate demn lângă aceştia, ignorate total de atenţia cântăreţei, strângeau mânerele scaunelor, cu mâini pe care verighetele de aur, adânc imprimate în carne, le ţinuseră alături de cei care încă mai aveau secrete faţă de ele.
Cântăreaţa ajunse în dreptul meu. Mă cercetă o clipă cu ochi de vultur, căutându-mă cu repeziciune printre perniţele de pluş ale budoarului ei şi negăsindu-mă, trecu preocupată mai departe. Mie îmi lăsă, din neglijenţă, doar un uşor parfum cu iz de praf.
Totul se termină în acordurile line ale unui cântec în care era reclamată eterna infidelitate a bărbaţilor... Aplauze....


Fragment din romanul Umbra de dincolo...

Anisia vă sfătuieşte

Mă întreb şi eu de ce e lumea atât de mare... De ce sunt oamenii aşa grăbiţi? De ce nu se opresc barem o clipă să vadă şi să simtă că primăvara a sosit... Auzi? Auzi şi tu matinalul dialog al păsărilor? Le asculţi? Mama spune că-şi povestesc păţaniile de peste iarnă... Se grozăvesc... Dar eu ştiu că ele ciripesc de fericire! Şi ele s-au temut că primăvara aceasta nu va mai veni... Când le vedeam zgribulite pe sub streşini, le şopteam aburind fereastra, că primăvara e pe drum... Că întârzie puţin, ca desertul bunicii... Mai întâi supa, apoi felul doi şi abia după aceea desertul. Şi iată, am avut dreptate! Dar trebuie să fim atenţi... Primăvara, pentru că este atât de frumoasă, se vrea admirată, se vrea răsfăţată. Opreşte-te şi simte-i mirosul cald şi crud, clipeşte în lumina soarelui, strănută frigul ce ţi-a rămas ascuns prin trup şi spune, mulţumesc! Pentru că, primăvara-ţi spune, sănătate!

Impresia că existăm...

În ultimul timp, parcă-i un făcut! Vreau, nu vreau, mă întâlnesc în diferite locuri şi în diferite situaţii cu femei casnice ori cu femei pensionate. Discutăm câte în lună şi în stele, avem păreri, tragem concluzii, comunicăm. Este plăcut şi reconfortant. Însă, de fiecare dată se ajunge la un subiect pe care eu l-aş defini, numitor comun – senzaţia acestor femei de inutilitate! Femeia casnică, expertă în treburile gospodăreşti, şi-a dezvoltat un sistem de lucru, care devenind rutină, se derulează automat, zi de zi. Cea pensionată, scoasă din cadenţa unei perioade lungi, în care-şi organiza viaţa între serviciu şi familie, se simte debusolată. Ambele categorii au un exces de timp! Da. Ore „goale”, consumate în faţa micului ecran, din lipsă de altceva. Situaţiile financiare nu le permit mare lucru... O carte nouă este un lux rar, o piesă de teatru sau o minivacanţă sunt vise. Oricât de tonice vor să pară, în spatele cuvintelor se simt ecourile unor apropiate depresii. Aceste femei minunate, cu vârste diferite, pur şi simplu, suferă! Au energie, au inteligenţă, au timp! Şi toate aceste valori se risipesc în fiecare zi, lăsând loc liber, tristeţii. Au muncit, s-au sacrificat, iar acum nu ştiu cum să se mai întoarcă la ele... Au pierdut drumul spre visele de început, multe, chiar respectul de sine. Le-am întrebat ce-şi doreau la intrarea în viaţă... Toate, fără excepţie, mi-au întâmpinat întrebarea cu un zâmbet melancolic. Asta m-a revoltat cel mai mult! Proiecţii ideale peste o lume strâmbă... Grile care nu s-au potrivit cu întrebările candide ale unor tinere de altădată... Eşecuri? Nu. Ar fi prea mult! Nepotriviri... Şi totuşi, de ce acum, când multe greutăţi s-au ridicat de pe umerii acestor femei, nu au parte de „ore” plăcute, „orele” lor de satisfacţie, de împlinire? M-am gândit la societatea noastră sfrijită... Ce să le ofere? Exces de indiferenţă, dacă nu, chiar dispreţ... Şi asta nu e drept, nu e corect! Atunci? În sinea mea, cred că tot „orele” lor vor dezvolta o activitate sănătoasă, o formă articulată, cu preocupări comune, un fel de răspuns umilitor dat unei societăţi ingrate. O doamnă de optzeci şi patru de ani, cu părul alb ca un nor de vară, m-a întrebat cu timiditate: „De ce nu ne întâlnim undeva, unde să ne citiţi din cărţile Dumneavoastră, să discutăm, să avem şi noi impresia că existăm?” Mi-am stăpânit lacrimile. „Impresia că existăm”... Nu ştiu dacă lecturile mele pot fi o soluţie, dar cred că este o mare nedreptate ca astfel de femei să tânjească după o simplă senzaţie, atâta timp cât ele există cu adevărat. Şi sunt energice, sunt inteligente şi au mult timp liber...

Alungarea gerului

Minunea celor 40 de mucenici, suprapusă peste o foarte veche tradiţie geto-dacică, aduce în sufletele noastre adierea caldă a primăverii. Cei 40 de mucenici, pe vremea împăratului Licinius, înving frigul prin credinţă şi rugăciune. Guvernatorul Agricola i-a condamnat la moarte prin îngheţare, aruncându-i în lacul Sevastiei. Prin dreaptă credinţă, mucenicii se roagă, iar Dumnezeu face o minune, încălzind apele. Totuşi, ei sunt arşi de vii, iar oasele lor sunt aruncate în lac. La Mănăstirea Sfântul Antim din Bucureşti sunt moaşte ale celor 40 de mucenici.
Tradiţia românească spune că-n această zi începe anul agricol... Guvernatorul Agricola... Seva începe să pulseze, trezind natura... Lacul Sevastiei... Pământul se bate cu bâta ori cu maiul, iar copiii sar peste foc... Mucenicii sunt arşi... Lupta dintre gheaţă şi foc, frig şi căldură, se dă în această zi, deschizând porţile primăverii. Se scot plugurile, se trec prin foc pentru purificare, pregătindu-se astfel noul an agricol.
Pe data de 9 martie, oamenii îşi încep simbolic munca... Sămânţa va fi pusă în pământ, în aşteptarea hranei, va fi îngrijită prin muncă grea, prin sacrificiu. Omul îţi va aminti că a fost alungat din Eden, dar va visa şi va spera că se va întoarce cândva acolo...

Un biet servitor

Acest joc este simţit de mulţi senzori umani. Unii spun că s-a accelerat timpul, alţii că trăiesc de parcă n-ar fi ei, unii se simt dislocaţi din propriile lor habitudini, fără a pricepe nimic. Oamenii se sperie, dar se şi obişnuiesc. Aminteşte-ţi te rog, de industria publicitară a lui Dracula. Tărâmul misterios în care ies aburi otrăvitori din pământ, vampiri înspăimântători, cruzimi fără limită, patronate de un personaj malefic, Dracula. Nimeni nu-i poate ţine piept. O singură slăbiciune se lasă întrezărită, pasiunea lui nebună pentru frumoasa Mina. Atât. Este singura fiinţă, pentru care acest monstros personaj stă legat de lumea noastră manifestată. Ea e regina din jocul de şah. Pentru ea se dă o luptă inegală, fiindcă acest personaj greşit numit Dracula, are puteri uriaşe în raport cu bieţii pământeni. Interesant este totuşi că nu a reuşit până acum să învingă. Dacă bine îţi aminteşti, el apare la anumite intervale de timp, încearcă, nu reuşeşte, dispare perioade lungi, pentru a reveni în căutarea aceleiaşi fiinţe, ce ia chipuri şi nume diferite. Te obosesc?
– Nu.
– Spui că Amedeo e nebun. Din păcate nu e, în cazul acesta, fiind preferabil să-i doreşti unui om aşa ceva. Amedeo este un biet servitor, o maşinărie umană care parcă şi-a pierdut la un pocher banal, sufletul. Dar o maşinărie extrem de periculoasă, fiindcă este întoarsă cu cheia, de o mână diabolică ce caută portretul Minei. Amedeo este nebănuit de puternic, atâta timp cât arcul maşinăriei este întors.

Fragment din romanul Ademenirea