Am crezut că suntem o societate obosită de atâtea frământări. De atâtea scandaluri, de atâtea jigniri și de atâta umilință... Privesc spectacolul unei adevărate isterii declanșată pe facebook, un fel de zvârcolire plină de răutate, un atac furibund care antrenează și contaminează oameni pe care-i respectam. Astăzi avem de ales nu un individ, X sau Y, nu un partid oarecare, ci viitorul nostru personal. Viitor în sensul imaginii României în lume, viitorul apărării liniștii noastre, viitorul echilibru dintre instituțiile Statului. Privesc și gândesc... Să-l ascult pe Crin Antonescu, cel care astăzi își trăiește drama unei decizii inexplicabile? Să mă încred în cuvintele unui om care știe că astăzi ar fi devenit cu certitudine Președinte, dar numai el știe de ce, este un simplu votant? Să analizez ce spune Traian Băsescu, cel demis de peste șapte milioane de români, cel care s-a vrut jucător, ignorând faptul că joaca este o distracție, un amuzament? A confundat viețile noastre cu o competiție sportivă, uitând că pe teren sunt întotdeauna două echipe, nu un popor... Să privesc cu atenție televiziunile care sunt partizane? Nu, dragii mei... În liniște analizez viețile celor din jur. Mă gândesc la ei și la cei care sunt departe. Departe în spațiu și departe în timp. Și simt pentru ei o mare responsabilitate și, fără ipocrizie, o iubire creștinească. Vreau pentru ei liniște, armonie, zâmbet, bucuria împlinirilor, vieți trăite fără sincope. Vreau să consum alături de ei gustul plăcut al demnității. Vreau să am eu și vreau să avem toți, sentimentul liniștitor al apartenenței la un neam respectat. Vreau liniștea prielnică creației și nu vacarmul care permite furt, violență, dezordine. Divide și stăpânește este deviza cinică a dictatorilor demenți. Voi merge la vot. Și voi vota ca un român pentru neamul meu...
