2011!

        Cititorule, anul 2011 să-ţi fie an de fericită referinţă în viaţă!

                                LA MULŢI ANI !

Bilanţ 2010

Un an complicat se apropie de sfârşit... Disciplinat, a conţinut şi el sărmanul,  cele douăsprezece luni care i-au fost atribuite, însă povara lor a fost prea mare, încovoindu-l. Un an neliniştit, păcălit pe nedrept de oameni mici şi mincinoşi, tulburat de incertitudini multe, care au dezorientat vieţile noastre. Anotimpurilor nu li s-au mai lăsat timp să-şi desfăşoare frumuseţea, lunilor culoarea, zilelor speranţa, orelor plăcerea... Un an comprimat între teamă şi nesiguranţă, care, prin presare a blocat valorile, ridicând deasupra necuviinţa, impertinenţa, dispreţul, indiferenţa ori pur şi simplu, răutatea. Un an în care totuşi au răsărit crini, au zburat vulturi, s-au prăvălit izvoare, a dănţuit vântul, s-au spart valuri de ţărm... Un an văzut de foarte puţini oameni, strecurat neputincios printre greve şi facturi, un an vitregit, poate chiar, un an pierdut... Repetenţi la materia viaţă, ne întrebăm debusolaţi ce s-a întâmplat cu visele noastre, cine şi de ce ni le-a transformat într-un coşmar? 2010, pleacă în curând, târându-şi picioarele grele, trist, abătut, descurajat... Un an frumos, învins de urâţenia unor oameni, un an bun, păcălit de viclenie şi cupiditate, o şansă ratată cu inconştienţă, un dar aruncat în noroi... Stau şi mă întreb cu tristeţe de ce nebunia lumii roteşte din ce în ce mai tare manivela unui mecanism teribil, care ne va sfărâma sufletele, transformându-ne în bucăţi de carne încruntate, cu nevoi multe şi vise puţine.

Bilanţul? O pierdere uriaşă cu înfricoşător chip de haos. Consecinţa? Insolvabilitatea! Incapacitatea de plată, prigoana creditorilor, care, nemaiavând ce să ne execute s-ar putea să ne ia sufletul...

Totuşi, 2010 ne mai dă o şansă, trimitându-l spre noi, pe 2011 – ani cifre – clepsidre implacabile care aşteaptă să ne revenim. Şi când te gândeşti cât ar fi de simplu...

Ninge...

Simfonia albă a început peste visul tău. Ninge... Fiecare fulg, pată îngheţată de reverie, coboară lin spre pământ, aşternându-şi mica frumuseţe la picioarele tale. Amintirile cad din cer una câte una, amestecând anii, făcându-te când copil, când adult, umezindu-ţi buzele uscate de însetare, coborându-ţi pleoapele grele. Un viscol desculţ aleargă după pene de ângeri, răscolind răutăcios fulgii de nea. Peste viaţa ta, peste viaţa mea, peste viaţa noastră, încremeneşte puţin realitatea, lăsându-ne să hoinărim aiurea, să ne scoatem sufletul la aer, să-l tresărim, să-l bucurăm, să-l lăsăm liber. Iar el, nebunul, o porneşte după fulgii de nea, când sus, când jos, când lateral, se înhăitează cu alte mii şi mii de suflete, colindând munţi şi ape, văzduhuri şi genuni, liber, nepermis de liber, suflet fără de păcat... Dar, telefonul sună, frângând aripile atât de rar întinse, întorcând brutal şi neîngăduit, sufletul înapoi. Alba simfonie continuă, dar nu o mai auzi, fiindcă a devenit brusc un banal fenomen natural, care încurcă circulaţia oraşului. Doar copacii o ascultă până la sfârşit, pentru că ei refuză să-şi ia telefon...

 

O, ce veste minunată!

Vezi cititorule? Astăzi s-a născut Cel făr' de-nceput!

         CRĂCIUN FERICIT!

Linişte...

Şi acum, linişte... Să aprindem luminile în bradul de Crăciun şi să aşteptăm înfăptuirea... Îţi doresc cititorule, multe daruri în suflet, în gând, în vise şi în realitate! 

                                                    CRĂCIUN FERICIT!

RUGĂ

Dintr-un sipet secret, în care-mi ţin ascunse toate visele şi toate speranţele, scot în liniştea nopţii, pentru tine, o rugă:

 

Doamne, dă-i sănătate, fericire, linişte şi bucurie, apără-l Doamne de răul văzut şi nevăzut, îndulceşte-i sufletul, descătuşează-i nădăjduinţele, arată-i lumina, celui care citeşte aceste rânduri.Te rog, iartă-i păcatele.Fă-l Doamne să înţeleagă fiecare dar, al fiecărei zile, fă-l să simtă îmbătătorul aer al dimineţii, umple-i inima de frumuseţea vieţii, aşează-i pe aripi de vulturi gândurile, îndreaptă-i trupul, limpezeşte-i ochii, şi dezrobeşte-i Iubirea!

 

Îţi doresc cititorule,

                     CRĂCIUN FERICIT! 

1989-2010

Douăzeci şi unu de ani, aşternuţi între noapte şi zi, timp de crepuscul... Rătăcire între ce am fost şi ce vom fi, pribegie apostolică, şir de idealuri dezrobite, zdrenţuroase vise, flămânde trăiri. Neam pe jumătate orb, blestemat pe nedrept de vrăjitorii lumii, îmbolnăvit de viruşi aduşi de istorie, legat la mâini cu clopoţei, precum leproşii...

Douăzeci şi unu de ani şi abia începem să urcăm muntele Golgota... Iar crucea-i grea şi ne-a intrat adânc în carne... Ne întrebăm de unde să avem puterea de-a birui urcuşul acesta arid? Cu câte lacrimi trebuie udat, pentru a răsări din nou, barem o firavă mlădiţă din rădăcinile adânc ascunse în pământ? În jurul meu se spune că nu mor caii, când vor câinii, iar eu aud tropot îndepărtat, venit din trecut, dar şi din viitor, herghelii care izbesc cu copitele pământul, făcând apele să tremure şi câinii să tacă. Mă întreb când se vor întâlni, cei ce s-au dus cu cei care va să vină, când vor face ocol în jurul nostru, protejându-ne? Douăzeci şi unu de ani din vieţile noastre s-au dus, dar nu au putut lua cu ei, trăirile unei ierni adevărate, marcate cu sânge şi cu o cifră, 1989. Auzi? Nu m-am înşelat... Se aud tropote îndepărtate... Oare noi vom mai apuca, ziua în care acei caii se vor întoarce? Dar, până atunci, trebuie să ne păzim de câinii sălbatici care ne-au muşcat carnea, poftindu-ne acum, până şi oasele. Cel mai dureros este că prin acel blestem s-au metamorfozat nişte cai, în cei mai sângeroşi câini, iar noi, pe jumătate orbi, nu-i mai putem deosebi...

Auzi? Bat clopote...

Bat clopote de gheaţă, cu sunete reci, de cristal. Bing, bang... Începe slujba lumii noastre, cu mii de preoţi şi milioane de novici... Biserici, catedrale, palate, conace, bordee, împodobite şi luminate, încălzesc zăpada aşternută în sufletele noastre. O vor topită, apoasă şi curgătoare, izvor de iubire cu formă de viaţă. Viscolul şopteşte şuierând, că magi misterioşi au pornit la drum, privind cercetători stelele şi încruntaţi, pământul. Ceva încremeneşte în mintea omenească, în aşteptare. În sufletele noastre se mişcă un prunc nevinovat, născut odată cu fiecare dintre noi, o fiinţa pură şi nemuritoare, pe care o simţim doar o noapte pe an. El este cel care aude primul clopotele de argint, el tresare fericit, privind curios prin ochii noştri. El vede, cum undeva, pe cer, se sfâşâie perdeaua nopţii, lăsând lumina lină să coboare, ca o cale strălucitoare şi neasemuit de fină. El ştie, că pe acest drum de lumină, va veni Pruncul pruncilor, Împăratul inimii, Regele lumii, Fiul lui Dumnezeu.

Bat clopote de gheaţă, vestind apropierea şansei noastre de-a ne lăsa bucuria să stea cu noi la masa de Crăciun.

Fiindcă, toţi ştim cutremurătoarea poveste a celui care vine iar spre noi, să-L primim în suflete şi case, aşezându-L în cel mai cinstit loc. Să nu uităm că-i  sărbătoarea Lui şi nu a noastră... Noi, doar trebuie să Îl primim...

Bing, bang...

Femeia

Scriam de zor. Îmi vedeam personajul mai limpede, îi distingeam deja faldurile veşmintelor, ghicindu-i formele, vânându-i zâmbetul, pictându-i culoarea. Distanţa dintre noi devenea din ce în ce mai transparentă, lăsându-mă să mă apropii şi întinzându-mi gândurile, mai mai că o puteam atinge. Dar femeia rămânea totuşi undeva sus, neputând să coboare, iar eu eram încă prea greu pentru a mă înălţa. Frumuseţea ei îmi făce câteodată rău, pentru că se lăsa privită dincolo de forme, dezvăluindu-mi orbitoare crâmpeie de suflet, care-mi săgetau ochii şi-mi pârleau inima. Era ca un centru de raze rotitor, cu lumini de soare, un pârjol de-o secundă, luminător al minţii mele întunecate. Simţeam ângerul şi demonul din mine, albul şi negrul, ca pe nişte ziduri uriaşe de care-mi izbeam disperarea, căutând variaţiunile cromatice ale unei vieţi adevărate. Eram în preajma femeii, ca un eunuc lipsit de şansă, condamnat doar să privească... Paznicul trist, care-şi transformase condeiul în gratiile metalice ale unei cuşti în care era zăvorîtă cea mai efemeră şi mai inefabilă fiinţă. Zulnia era fără să fie, zâmbea fără a zâmbi, privea totul nefolosindu-şi ochii, atingea ceea ce noi nici măcar nu puteam percepe. Osmoză dintre văzut şi nevăzut, abur cu puterea de-a imita contururile reale, apărea în faţa minţii mele, surâzând...

Fragment din romanul Chiriasul de la demisol

Refugiu

Turla unei biserici se ridica peste case, chemându-mă parcă. Am intrat în liniştea tainică, răcoroasă şi primitoare, la ceas de amiază. Biserica era goală. Lumânările aprinse făceau să strălucească argintul icoanelor, iar mirosul tămâiei îmi dădea fiori.

Totdeauna m-am simţit vinovată sub privirile cercetătoare ale sfinţilor, ca o purtătoare de păcate grele, incapabilă de a urma calea cea dreaptă. Dar niciodată nu m-am simţit neaşteptată, neprimită, neînţeleasă. Poate chiar sentimentul că ei pătrund tainele mele, dojenindu-mă cu dragoste, îmbrăţişându-mi şi alungându-mi temerile, mă făcea să mă încred în bunătatea şi de ce să nu recunosc, discreţia lor desăvârşită. Le puteam spune în gând necazurile mele, eşecurile, căutările, iar ei mă ascultau, liniştindu-mă. Ştiam şi eu, ştiau şi ei ce trebuia să fac, dar mă iertau întotdeauna pentru promisiunile neţinute, strecurându-se în sufletul meu cu blândeţea gândului că e bine chiar şi să-mi doresc drumul cel drept. Erau martori răbdători ai unei istorii întregi de promisiuni, făcute de fiecare generaţie în parte, depozitarii suferinţelor tuturor celor care le treceau pragul, purificatori de inimi întinate, mângâietorii lacrimilor noastre. Aici, veneam copleşită de temeri, de aici, plecam eliberată de ele. Intram uşor încovoiată, ieşeam dreaptă ca o stăpână absolută a destinului meu, ştiind, dar uitând din păcate repede, că nu sunt niciodată singură, părăsită sau chiar atât de păcătoasă, încât să mă tem. Simţeam că aici voi găsi mereu ajutorul sufletului meu, oferit cu nesecată dragoste, de Dumnezeu. Mă ştiam apărată, ca un copil ascuns în spatele părintelui său, singurul care are curajul de a ieşi în calea răului pentru a-l supune. Ce stranie senzaţie putea transfera liniştea acestui loc, peste haosul dureros din om! Am aprins lumânări, văitându-mă în gând, pârând în faţa Judecătorului Suprem, răul care mă chinuia. Dădeam vina cu generozitate pe tot ce mă înconjura, ştiind foarte bine că în mare parte, eu sunt cea vinovată. Eram laşă şi-mi era ruşine, dar ceva mă tot justifica să pârăsc, făcând pe victima nefericită. Poate simţeam atâta iubire în jurul meu, încât îmi putea permite să mă comport ca un copil răsfăţat.

Fragment din romanul Triunghiul nebunelor

Limba Română

Eu am învăţat să vorbesc în limba română, de la mama. O femeie deosebit de frumoasă prin simplitatea şi eleganţa ei. O fiinţă plină de nobleţe, rătăcită pe străzile sărăciei, speriată de răutatea şi de viclenia oamenilor, dar fioroasă când era vorba de copiii ei. Ne-a ţinut aproape de suflet, până astăzi, când slavă Domnului, are 83 de ani şi micşorată de vremuri, încă mai ştie să ne iubească şi să ne dojenească. Cu tata, am vorbit limba română, el fiind un om destul de tăcut, preocupat de tot felul de invenţii, minte îndrăzneţă şi visătoare, un povestitor genial, dar prea zgârcit în vorbă. Şi pentru el îi mulţumesc lui Dumnezeu, fiindcă-i mai pot asculta şi astăzi poveştile, când, aplecat peste micile lui invenţii, descoperă câte ceva, la cei 86 de ani pe care-i are. Şi mama şi tata sunt români. Ea, cu rădăcini în Ardeal, el, în Bucovina. În casa lor am crescut, învăţând să rostesc în limba română, cuvinte clare şi dragi, împletite cu disciplină ardelenească şi cu dureroasă visare bucovineană. Nici nu mi-am dat seama când mi-au strecurat în suflet valorile neamului meu... M-au învăţat să iubesc ceea ce-mi aparţine, fără blazoane, fără titluri, ci pur şi simplu, natural. Părinţii mei mi-au dat o avere uriaşă – limba română, vârf de lance în teribila luptă cu necunoaşterea. Cu ea am deschis dicţionare, prin ea am înţeles că dincolo de cuvinte există o lume nevăzută, prin care se reflectă sufletul unui om. Ea mi-a tradus durerosul adevăr, că nu ştim nimic, ocrotindu-mi teama şi învăţându-mă cum trebuie să caut. Prin ea am spus că iubesc, că mi-e dor sau că simt fericirea ori deziluzia... Limba română ne este gândirea, echilibrul, speranţa, părinţii, moşii şi strămoşii. Din astfel de molecule suntem alcătuiţi, mozaic natural care ne-a făcut posibilă istoria. Limba română este artera principală care ne conduce sângele spre inimă, coloana vertebrală care ne susţine trupul, ochii care lasă să pătrundă în sufletele noastre, lumina lumii. Limba română suntem noi... Cine o murdăreşte, o ponegreşte, o dispreţuieşte, îşi atrage blestemul acestui pământ, care nu-şi uită niciodată, trădătorii.

Zulnia Sturdza

Era amuzant. Începusem acest joc interesant, în urmă cu vreo două săptămâni, într-o seară înceţoşată, cu miros umed de iarnă. Ne plimbam agale, aşteptând ninsoarea care se pregătea să vină, adunată într-un cer greu, aproape liliachiu. Mergeam, vorbeam vrute şi nevrute, privind deasupra becurilor de neon care luminau bulevardul, pariind din când în când, că-n următorii zece paşi va începe să ningă. Dar cerul stătea chinuit, bombându-se parcă sub greutatea fulgilor de nea care refuzau cu încăpăţânare să-l părăsească. Era frig. Poate prea frig, pentru ca ei să îndrăznească să coboare spre un pământ îngheţat, neprimitor. Luasem cina împreună cu Matei, undeva la un restaurant discret, apoi, după bunul obicei al prietenului meu, ne plimbam. Eu îmi aruncam disperările în braţele ceţii, lamentându-mă că nu pot scrie, el tăcea, zâmbind. Atunci, în noaptea acea, am imaginat tema viitoarei mele cărţi. Aveam nevoie de un impuls care să mă scoată din letargia ultimelor luni, în care, nefăcând nimic, mă afundasem în mâlul lipicios al sărăciei. Matei ştia foarte bine asta şi mă invita din ce în ce mai des, la masă. Ne-am oprit în dreptul unei bănci. Ne-am aşezat. Matei şi-a aprins pipa, trimiţând fantasme albăstrii în ramurile uscate ale copacului de deasupra noastră. „Şi totuşi, de ce nu scrii?”, m-a întrebat atunci, fără a mă privi. Răspunsul era simplu, uşor ca firele de ceaţă. „Pentru că sunt gol!” Un fel de tunel prin care nu mai trecea decât vântul, uscând răutăcios ideile debile care mai stăteau pe ici, pe colo, prinse de sufletul meu. Nimic nu i se putea împotrivi, lăsându-mă din ce în ce mai disperat... Dacă nu scriam, muream! De foame, desigur, fiindcă nu mă puteam lăuda totuşi cu o identificare naturală, cu o respiraţie dependentă de scris... Puteam lâncezi mult şi bine, dar nu de lene, ci din lipsă de idei.

Atunci, în acea noapte, în aşteptarea mistică a fulgilor de nea, s-a plimbat prin sufletul meu, ca o nălucă străvezie, o formă fără chip, învăluită în taina ceţii -  femeia! Acea femeie plămădită din mister, jumătate rai, jumătate iad, amăgirea periculoasă din deşertul uman.

Fragment din romanul Chiriaşul de la demisol

Moş Nicolae

Încet, încet, cu paşi mărunţi, prin neaua proaspăt aşternută, un bătrân pribegeşte din poartă în poartă. Casele dorm, sub căciuli groase de zăpadă, luna priveşte curioasă, iar fulgii de omăt cad, povestindu-i moşului că inimile oamenilor au îngheţat. Bătrânul ascultă şi se încruntă. Dă din cap, nemulţumit... Oftează... Stelele sclipesc, strigând fără glas o rugă către Moş Nicolae... „Fă o minune!” spun ele, prin licăriri speriate. Bătrânul se opreşte lângă prima casă. Priveşte pe fereastră. Oameni ţepeni dorm în paturi calde. Par nişte păpuşi umplute cu lucruri inutile, saci de piele fără zâmbet, lipsiţi până şi de culoarea speranţei. Bătrânul se întreabă uimit, ce spirit rău a vizitat pământul în anul care se termină curând, de-a reuşit să facă din oameni, biete linii curbe... E ostenit Moş Nicolae, tare ostenit... Drumul din legendă până la ferestrele oamenilor, e lung şi anevoios... Îl face an de an, fără odihnă, dar parcă niciodată nu i s-a părut mai greu... Cândva, aluneca pe visele oamenilor şi totul era frumos. Acum, zăpadă şi gheaţă, viscol şi nămeţi... Parcă nimeni nu-l mai aşteaptă... Fulgii de omăt îi spun răutăcioşi, că oamenii l-au înlocuit cu pachete de ciocolată, cu bomboane ambalate în cutii colorate, cu portocale şi chiar cu jucării! Ceva, ceva pare adevărat, fiindcă bătrânul vede ghete aliniate sub fereastră, pline cu dulciuri... Dar nici o nuieluşă! Oare toţi oamenii sunt buni? Atunci, de ce chipurile lor sunt urâte? Moş Nicolae oftează din nou... A priceput... Şi, aşa cum l-au rugat stelele, va face o minune... Toate darurile din ghete dispar! În loc, moşul pune crenguţe de brad, şi de acele lor verzi, prinde picături de speranţă, zâmbete mici şi zâmbete mari, panere pline cu iubire, legături de iertare şi pachete de înţelepciune. Dar nu uită să pună, la fiecare pereche de ghete, nuieluşe argintii, semne pline de dojană, şi căte un clopoţel de gheaţă care le va aminti oamenilor prin clinchetul lui, că doar dragostea dintre ei poate topi răceala, indiferenţa, neliniştea sufletească ori teama care i-a cuprins...

Moş Nicolae, încet, încet, cu paşi mărunţi, pleacă din nou spre legendă, privind din când în când înapoi, cu tristeţe. Poate la anul, oamenii vor dormi zâmbind, vor visa frumos, făcându-i astfel şi lui, drumul mai uşor...  

Scrisoare deschisă

Prieteni şi colegi de breaslă m-au sfătuit să nu abordez un subiect atât de delicat, cum este cel al Zilei Naţionale! La început am avut o prudenţă care mi-a amintit de mirosul greu al laşităţii. M-am întrebat, de ce? Apoi, stând în singurătate şi în linişte, am reflectat... Parcă mai mult ca oricând, “trebuie” să ne ferim de cuvintele care împreunându-se în mintea noastră, nasc întrebări şi caută răspunsuri... Un grup restrâns, format din câţiva oameni care se ţin strâns legaţi unii de alţii, un fel de echimoză a unei societăţi, a decis că este musai să-ţi dizolvi identitatea în zeama secretată de ei. Adică? Ori stai cuminte, cu capul plecat, în rândul sclavilor, ori, dacă te mănâncă limba şi vrei să spui ceva, trebuie să foloseşti doar un limbaj impus. Asta îmi aminteşte de diferite scene din filmele americane de duzină, în care există un grup de “fiţoase”, care fac legea prin ifose, mode şi prostie. Întotdeauna sunt susţinute de “tătici” influenţi şi bogaţi. Iar grupul, format din păpuşi colorate, lipsite de personalitate şi de vitalitate, developează în final, latura găunoasă a unei comunităţi. Este grupul etern învins, ambalajul care se aruncă la gunoi, este de fapt, inutilul. Şi noi avem din păcate, o celulă de “criză intelectuală”! Dar o criză de personalităţi, o isterie a neputinţei, o furie a unor complexaţi, luaţi în braţe de un “tătic” viclean care scoate din căciulă, iepuraşi. “Elita” noastră cu blăniţă ştie două melodii – una, prin care îl asigură pe „tătic” că au posibilitatea e a-i ţine căciula, iar cea de-a două, o melodie ciudată, în care trebuie să ne autodistrugem. Şi asta nu mai înţeleg!... Iepuraşii spun că nu exişti, dacă nu eşti „cool”! Nu în sensul folosit de adolescenţi, acela de grozav ori de formidabil, ci în acord cu cel din jazul modern, cel care refuză orice efuziune afectivă sau temperamentală. Dar eu nu vreau să fiu cool! Nu vreau să fiu „rece”! Nu vreau să mă feresc de ceea ce simt... Fiindcă, oricât de mult ar zâmbi dispreţuitor iepuraşii, eu simt fericirea de 1 Decembrie! Da! Pentru mine, ROMÂNIA înseamnă, „acasă”! Şi cum să-mi dispreţuiesc nebuneşte locul în care trăiesc? De ce să mă transform din proprietar, într-un om fără adăpost? Aşa cum este casa mea, am moştenit-o fără să fac mari eforturi. Şi nimic nu mă împiedică să o renovez, făcând din ea, o casă de lux. Dar iepuraşii ştiu că e mai uşor să ţii o căciulă, decât să repari o temelie. Domnilor, râdeţi cât vreţi! Eu vreau să-mi repar „casa”, pentru că nu vreau să trăiesc într-o căciulă!

1 Decembrie 2010

Oriunde te găseşti, oricine ai fi, de eşti român,

                   LA MULŢI ANI!

Să-ţi dea Dumnezeu sănătate, demnitate, înţelepciune şi puterea de-a iubi. Să te apere de răul văzut şi nevăzut, să te întărească în credinţa că ROMÂNIA este casa ta, cu cerdac către soare. Să te bucuri de fiecare zi, pe clipele căreia s-a agăţat speranţa, să ai puterea de “a vrea” tot ce-i mai bun pentru o ţară care în tăcere te doreşte.