Simfonia albă a început peste visul tău. Ninge... Fiecare fulg, pată îngheţată de reverie, coboară lin spre pământ, aşternându-şi mica frumuseţe la picioarele tale. Amintirile cad din cer una câte una, amestecând anii, făcându-te când copil, când adult, umezindu-ţi buzele uscate de însetare, coborându-ţi pleoapele grele. Un viscol desculţ aleargă după pene de ângeri, răscolind răutăcios fulgii de nea. Peste viaţa ta, peste viaţa mea, peste viaţa noastră, încremeneşte puţin realitatea, lăsându-ne să hoinărim aiurea, să ne scoatem sufletul la aer, să-l tresărim, să-l bucurăm, să-l lăsăm liber. Iar el, nebunul, o porneşte după fulgii de nea, când sus, când jos, când lateral, se înhăitează cu alte mii şi mii de suflete, colindând munţi şi ape, văzduhuri şi genuni, liber, nepermis de liber, suflet fără de păcat... Dar, telefonul sună, frângând aripile atât de rar întinse, întorcând brutal şi neîngăduit, sufletul înapoi. Alba simfonie continuă, dar nu o mai auzi, fiindcă a devenit brusc un banal fenomen natural, care încurcă circulaţia oraşului. Doar copacii o ascultă până la sfârşit, pentru că ei refuză să-şi ia telefon...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu