Corăbii neterminate sau Tinerilor de astăzi

Cititorule, însuflețește în imaginar o corabie în lucru, legată cu parâme groase într-un loc în care i-a fost dat să fie construită. Desigur, la marginea unei mări, acolo unde a simțit de la bun început mirosul algelor, mângâierea brizelor, biciuirea ploilor... Acolo unde a privit răsăritul și apusul soarelui, unde a auzit povești ademenitoare ori înspăimântătoare despre frumusețea sau despre primejdiile teribile ale mărilor și oceanelor... Corabia însuflețită, orientată cu prova (partea din față cu care taie masa de apă) spre mare, fără a ști aproape nimic despre întreaga ei construcție, decide să navigheze. Biata de ea, nu știa nici măcar că nu venise vremea să-i fie montată ancora, că pe babord nici punte nu avea, că pupa nu e terminată, iar pe catarg nu fuseseră montate pânzele. Orizontul îi părea aproape, iar punctul răsăritului de soare credea că-i aparține în mod firesc. Începu să smulgă parâmă după parâmă, privind pe furiș ca nu cumva constructorii s-o vadă. Corabia se eliberă. Și primul val o luă, legănând-o cu viclenie, plimbând-o pe valuri plăcute, mângâind-o cu jucăușe ghirlande albe oferite de spuma mării. Și o duse, și o duse, departe, cât mai departe de mal, înconjurând-o cu mile de apă, ademenind-o cu valsul amețitor al valurilor. Mica corabie, fericită, plutea fără busolă, neștiind că sub mângâierea apei trăiesc rechini, că pata vineție de pe cer înseamnă furtună sau că stâncile albe îi pot aduce sfârșitul. Auzise tot felul de povești spuse de constructori, însă i se păreau exagerările unor fricoși care nu mai aveau putere să navigheze. După zile și nopți de dulce legănare, veni și furtuna... Vuiet, valuri uriașe, fulgere, zbucium... Corabia, lovită din toate părțile, amenințată de fiecare val, căuta cu disperare un loc de refugiu, însă acolo, în împărăția apelor, nu exista așa ceva. Și totuși, prin palmele de apă care-i biciuiau ochii, zări ca prin ceață silueta unei nave mari... Iluzie? Realitate? Lumini se aprindeau și se stingeau la intervale scurte, semnale clare că acel vapor uriaș era aproape. Într-o clipă de limpezire, recunoscu vaporul constructorilor ei, pornit pe ape tulburi să-i vină în ajutor. Era acolo, era aproape, putea s-o ajute... Constructorii nu voiau să-i ia nici marea și nici oceanele... Voiau doar să-i dea pânze și ancoră, apoi să plece mai departe, spre apus... Corabia, speriată, zărind prin furtună și niște stânci ca o pulbere albă, aflându-se între vaporul constructorilor și ele, se balansa cu disperare, neștiind spre ce să se lase purtată. Semnalele luminoase venite de pe vapor își întețiră mesajul de pericol, așteptând ca mica corabie să priceapă. Și... Timpul a stat pe loc. Pe mare, o furtună... O corabie fără pânze și fără ancoră... Niște stânci albe... Un vapor mare, în așteptare... Un tablou. Dar un tablou care se însuflețește, un pictor misterios care poate trimite corabia spre stânci sau spre vapor... Și totuși, între acțiune și inacțiune există o clipă magică care-i aparține doar corăbiei... Această clipă de aur se numește decizie...

Cunoaștere și naștere

Cuvintele au rămas prinse de ramurile mici de brad risipite pe masa de Crăciun, noi luând în salon, doar tăcerea. Primele acorduri ale Imperialului au adus cu ele liniştea. S-au răspândit cu măreţie, aproape umilindu-ne, micşorându-ne, strivindu-ne. Le simţeam cum pun stăpânire pe sufletele noastre, înălţându-ne şi coborându-ne după regulile unui joc misterios, plin de armonie. Pianul, prin sunetele lui singulare, părea pierdut undeva, între ceruri... Lăsat la intervale scurte singur, el căuta cu disperare răspunsuri, striga, cerşea, plângea. Pianul eram eu, instrumentul cu optzeci şi opt de clape, albe şi negre, lovit de mii şi mii de senzaţii, de ispite, de neînţelegeri... Eram singur, într-o lume mare, care venea spre mine din toate părţile de-o dată, prinzându-mă între graniţele unui imperiu uriaş, populat de taine. Explicam lumii, într-un adagio un poco moso, cine sunt, ce sper şi chiar ce caut... Dar, descătuşam prin timida mea încercare, un păzitor, un Titan al armoniei, care-mi arăta prin inefabilul limbaj al sunetelor, că acolo, sus, există numai Dumnezeu... Împăratul tuturor lumilor, Stăpânitorul văzutelor şi nevăzutelor, Făuritorul tainelor... Şi-mi strecura, printre acorduri înalte, şoapte, devenind astfel judecătorul suferinţei mele, condamnându-mă să rămân, tot ceea ce fusesem şi până acum... O taină!... Una chiar faţă de mine însumi, ca să nu mai vorbesc de ceilalţi... Dar oare, dacă n-aş fi o taină pentru mine, m-aş mai suporta? Unde m-ar duce saturaţia şi plictiseala de-a mă cunoaşte integral, fără nicio rezervă de imprevizibil?... Îmi joacă în minte cuvintele cunoaştere şi naştere; de fapt, cunoaştere vine de la cu naştere. Deci, pe măsură ce cunoaştem, ne tot naştem mereu... Distincţia faţă de a şti, ştire... De fapt, e vorba de o „proiecţie“ filologică din limba franceză, unde alăturarea naissance, naştere şi conaissance, cunoaştere chiar are o noimă: cunoaşterea ar fi o co-naştere, adică, o naştere împreună – în timp ce cunoaştem, ne naştem. Concomitent... Iarăşi am luat-o razna... Ajunge! Fragment din romanul Chiriașul de la demisol

Un vis?

Am rămas singur într-un antreu, cam cât camera mea de la mansardă. Un perete de sticlă, împărţit într-o mulţime de ochiuri neregulate, lăsa lumina să se răsfeţe în diferite culori şi nuanţe, printr-un vitraliu uriaş, care reprezenta un lac, cu stufăriş, egrete în zbor într-un apus de soare. Trei uşi mari, un mozaic alb negru, un suport de umbrele şi o plantă lacomă de lumină. O Monstera deliciosa, cu frunze lucioase, despicate ca nişte palme vegetale. Am deschis o uşă... Şi am intrat în Paradis... O bibliotecă impunătoate, îmbrăca pereţii unei încăperi mari. Ferestrele coborîte aproape până spre podea, dădeau într-o grădină cu brazi încărcaţi de zăpadă... Un birou vechi, pe care erau aşezate ordonat, obiecte necesare scrisului, o ramă argintie în care era o fotografie cu o femeie ţinând în braţe o fetiţă. Femeia zâmbea, lipindu-şi obrazul de chipul angelic al copilului. Un jilţ, două fotolii, o măsuţă, o sobă albă şi cărţi... Sute de cărţi... Podeaua strălucea, reflectând rafturile bibliotecii, multiplicându-le spre lăcomia mea... Inima-mi bătea ca la porţile Raiului, ispitindu-mă să rămân pe loc, să visez la căldura sobei, la foşnetul paginilor întoarse, la odihna ochilor plimbaţi pe ninsoarea care cădea acum afară, viscolind hoţeşte, tâlhărind ramurile grele de cetină-ngheţată. M-am desprins greu, umblând năuc printr-o casă de poveste. Salon, sufragerie, dormitoare, băi... Toate elegante, curate, încăpătoare... Mobile grele, draperii catifelate, pian, covoare moi, statuete, sfeşnice, lampadare... Nu putea fi adevărat! Mă întrebam speriat, dacă nu cumva zăceam pe undeva, căzut la un colţ de stradă, îngheţat şi flămând, delirând... Fragment din romanul Chiriașul de la demisol