O formă de om, cu o identitate falsă, o linie ce defineşte doar un trup, un şablon pierdut de Dumnezeu pe pământ, poate din grabă...
Nici eu nu ştiu cine sunt, pentru că fiecare răsărit de soare mă orbeşte, nelăsându-mă, nici măcar să mă cunosc.
Poate sunt o eternă întrebare... O minunare venită din rătăcitul neant... Ori, o simplă firimitură de pâine, înmuiată în câteva picături de vin, scăpată pe masă, din greşeală, la o cină târzie, plină de mister.
Simt că sunt o adiere care străbate întreg pământul, un val de mare vagabond, o furioasă inimă a unui loc de unde poate porni oricând o primejdie, o movilă tăcută de diatomit. Şi peste toate astea, mai simt ceva!
Un ceva fără nume, o cupolă sidefie, care-mi înfaşă fiinţarea ca pe un cocon împărătesc, o vrajă lăptoasă, care-mi împiedică fericirea să iasă, pentru a nu se risipi în zadar.
Poate că sunt un seif, al cărui cifru s-a pierdut cândva, în iarba mlădioasă a unui Eden...
Un cimitir de vise...
Ori, o iluzie de prunc... O lacrimă de lună... Azil pentru himere de nisip...
Sau poate... Doar o reverie a unui om sărac...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu