Concertul Nr.2

"Oraşul inspira gândurile citadinilor şi expira praf. Un organism viu, uriaş, tolănit pe orizontala geografică a unor convenţii. Era cald.
Mergeam fără a şti exact încotro, nedorindu-mi să ajung acasă. Târam în adâncul meu un sentiment neplăcut de inutilitate, strecurat hoţeşte prin imaginile captate la lansarea aceasta de carte. Mă tot gândeam că scriem ca nişte idioţi, transpirând osteniţi printre virgule, gâlgâind în dorinţa de a spune tuturor cât mai mult, cât mai frumos, ceea ce simţeam aproape dureros că trebuie trăit, subliniat, cercetat, dăruind ca nişte umiliţi proroci nebuni, picături de gânduri, înşirate în lungi nopţi de nesomn, pe fire de vise nevisate, aşezate cu migală între coperţi de carte. Ne vlăguiam ca nişte zdrenţuroşi misionari ai unei religii necunoscute, cerşind puţină atenţie, dăruind rânduri de gânduri, tuturor celor pentru care lumea reală era prea mică. Întindeam mâini nevăzute, crescute ca nişte tentacule, prea multe pentru noi, prea puţine pentru alţii, pe care le ofeream lumii existente, ca pe nişte cârje ajutătoare, utile şi necesare în drumul spre moarte. Eram creaturi damnate într-un infern ascuns pe pământ, lacrimi neşterse, prelinse încet, venite din geneză, plecate spre infinit. Strigam şi noi prin litere mici, făcându-i semne disperate lui Dumnezeu, înlocuind steagul alb al capitulării, cu pagini de carte. Poate simţem apropierea unui naufragiu uman şi ridicam fragile catarge de cuvinte, căutând cu disperare prin cufere vechi, idei salvatoare, hărţi cu insule pierdute. Dar vacarmul părea a fi din ce în ce mai mare, acoperind sfioasele noastre voci, butoaiele pline cu trăiri simple se rostogoleau zornăind, strivind prin greutatea lor, vise, speranţe ori şanse."


"Văd un cazac, singur, cu privirea aspră, aţintită undeva departe, forţând limitele orizontului. Se încruntă, apoi zâmbeşte trist. De pretutindeni, vine spre el esenţa libertăţii, invadându-i sufletul hapsân, răscolind văzduhul şi pământul, amestecând Soare cu Lună, apă cu foc, viaţă cu moarte. Cazacul suferă. Libertatea doare. E mult prea mare, de necuprins, sfâşâietor de puternică, în raport cu pieptul lui omenesc, cuşcă de carne pentru o inimă care stă să-şi spargă limitele. Cazacul rătăcit în stepă este dualitatea umană, dacă ea există. Sensibil şi crud, se dăruieşte vrând să ia totul, se vrea stăpânul stepei, el, sluga mincinoasă, vrea să cuprindă ceea ce în fapt, l-a cuprins deja. Se revoltă, loveşte cu cizma pământul, apoi ridică mâinile spre cer, rotindu-se din ce în ce mai iute. Cazacul strigă, ameninţându-l pe Dumnezeu, învinuindu-L că i-a dat o libertate îngrădită prin imensitatea ei. Tăcerea cerului, sfidătoare, aliată cu liniştea pământului, îl frâng, lăsându-l şi mai singur, punct fără punct, cu un mult prea mare spaţiu în jurul lui. Coboară peste el, neputinţa...
Cazacul sunt eu, este el, suntem noi, note muzicale într-o lume infinită, zbenguite pe un portativ uriaş, urcate sau coborîte, unite şi despărţite de un compozitor genial. O cheie misterioasă stă la un capăt al celor cinci linii, zăvorând pentru totdeauna calea de acces, lăsându-ne liberă doar ieşirea din marea simfonie a lumii."

Fragmente din Umbra de dincolo...