Fire de ceață

Era amuzant. Începusem acest joc interesant, în urmă cu vreo două săptămâni, într-o seară înceţoşată, cu miros umed de iarnă. Ne plimbam agale, aşteptând ninsoarea care se pregătea să vină, adunată într-un cer greu, aproape liliachiu. Mergeam, vorbeam vrute şi nevrute, privind deasupra becurilor de neon care luminau bulevardul, pariind din când în când, că-n următorii zece paşi va începe să ningă. Dar cerul stătea chinuit, bombându-se parcă sub greutatea fulgilor de nea care refuzau cu încăpăţânare să-l părăsească. Era frig. Poate prea frig, pentru ca ei să îndrăznească să coboare spre un pământ îngheţat, neprimitor. Luasem cina împreună cu Matei, undeva la un restaurant discret, apoi, după bunul obicei al prietenului meu, ne plimbam. Eu îmi aruncam disperările în braţele ceţii, lamentându-mă că nu pot scrie, el tăcea, zâmbind. Atunci, în noaptea acea, am imaginat tema viitoarei mele cărţi. Aveam nevoie de un impuls care să mă scoată din letargia ultimelor luni, în care, nefăcând nimic, mă afundasem în mâlul lipicios al sărăciei. Matei ştia foarte bine asta şi mă invita din ce în ce mai des, la masă. Ne-am oprit în dreptul unei bănci. Ne-am aşezat. Matei şi-a aprins pipa, trimiţând fantasme albăstrii în ramurile uscate ale copacului de deasupra noastră. „Şi totuşi, de ce nu scrii?”, m-a întrebat atunci, fără a mă privi. Răspunsul era simplu, uşor ca firele de ceaţă. „Pentru că sunt gol!” Un fel de tunel prin care nu mai trecea decât vântul, uscând răutăcios ideile debile care mai stăteau pe ici, pe colo, prinse de sufletul meu. Nimic nu i se putea împotrivi, lăsându-mă din ce în ce mai disperat... Dacă nu scriam, muream! De foame, desigur, fiindcă nu mă puteam lăuda totuşi cu o identificare naturală, cu o respiraţie dependentă de scris... Puteam lâncezi mult şi bine, dar nu de lene, ci din lipsă de idei. Atunci, în acea noapte, în aşteptarea mistică a fulgilor de nea, s-a plimbat prin sufletul meu, ca o nălucă străvezie, o formă fără chip, învăluită în taina ceţii - femeia! Acea femeie plămădită din mister, jumătate rai, jumătate iad, amăgirea periculoasă din deşertul uman. Fragment din romanul Chiriașul de la demisol

În noaptea asta... 24 decembrie...

– Se apropie miezul nopţii… – Vine Moş Crăciun… – Se naşte Mântuitorul! – Chiar credeţi în această naştere? Bătrânul mă privi puţin uimit. – Dacă eu cred? Dragul meu, nimic nu ne-a fost dat mai de preţ ca această sosire incredibilă. Păcat că nu ştim să o primim cum se cuvine, păcat că nu suntem pregătiţi pentru ea. Simbolic vorbind este cheia tuturor tainelor, marele dar oferit omenirii. Mântuitorul Iisus ne-a adus un singur mesaj. Doar unul. Dar el cuprinde toate răspunsurile pe drumul adevăratei puteri. Este calea… Ei, nu te-am chemat în această noapte magică numai pentru a sta puţin de vorbă. Se ridică şi pe rând, începu să stingă lumânările din încăpere. Umbra lui fugea pe pereţii plini de cărţi, deformându-se pentru scurte clipe. Întunericul înghiţea cu poftă, fiecare petic abandonat de lumină, aducând cu el, fiorii pe care-i simţeam din ce în ce mai prezenţi. – Nu-ţi fie teamă. Lumina şi întunericul nu sunt altceva, decât jumătăţile aceleiaşi părţi. Sunt reprezentările ochiului nostru, nimic mai mult. Ele nu sunt reale în raport cu Adevărul. Iată, lipsa luminii nu a făcut să dispară ceea ce se află în jurul nostru – cărţile, mobila, bradul…totul există! Noi, nu le mai putem „vedea” decât ajutaţi de lumină. În sine, termenul este periculos folosit azi, greşit sau superficial, reprezentat prin bec, foc, soare. Tăceam crispat, temându-mă chiar să gândesc în prezenţa acestui om, care-mi putea pătrunde în hăţişul ideilor. Afară, se porni parcă o defilare a fulgilor de nea, disciplinată, aliniată, minuţios organizată. Părea o cortină alb-argintie, unduită nefiresc de uşor, pregătită să se ridice pentru începerea celui mai grandios spectacol al lumii. O pendulă începu să bată. Unu, doi… Bătrânul se apropie de mine, privindu-mă cu ochi pătrunzători. Şapte, opt… cu mâini nefiresc de albe, alunga întunericul din jurul chipului meu, şoptind cuvinte fără sens, din care desluşeam destul de vag, inimă, lumină, spirit, zece, unsprezece…douăsprezece…şi… O lumină lină, venită de pretutindeni, îmi invadă tot trupul. Se strecura prin porii pielii mele, îndepărtându-mi greutatea fizică, făcându-mă uşor, pur, plutitor. În jurul meu doar raze, focalizate undeva, într-un departe fără limite, într-un punct ce părea apexul unei lumi a luminii. Mă simţeam invadat de o bunătate fără margini, ce tindea să iasă din mine, modificându-mi blând formele. Eram modelat din interior de o forţă uimitoare, care opera într-o armonie desăvârşită. Şi era linişte. O linişte fără asemănare, fiindcă o simţeam în adâncul meu şi pretutindeni. Mă lăsam pradă celei mai inefabile trăiri, incomparabilă cu tot ce putea fi descris în cuvinte. Respiram lumină fără timp, căldură fără spaţiu. Nu exista trecut, nu existam eu, ci pur şi simplu fiinţam laolaltă cu întreg universul. Mă simţeam unit cu tot ce mă înconjură, parte din întreg, recunoscut fiind şi recunoscând totul. Trăiam iubirea. Iubeam trăirea. Împlineam în mine, acceptând cu înţelepciune şi blândeţe, finitul şi infinitul… O flacără mică îmi tulbură extazul. Era semnul întoarcerii la ceea ce aproape nu voiam să mai revin, la viaţa de dinaintea miezului de noapte. O lumânare, o umbră, culori calde, cărţi, uriaşi fulgi de zăpadă. Bătrânul stătea în jilţ, privindu-mă. Cei doi câini apăruseră la picioarele lui, statui credincioase, impunătoare. Nu aveam curaj să vorbesc, de teama de a nu îndepărta ceea ce trăisem. – Gata. Mântuitorul s-a născut! Du-te la Eva. Are nevoie de tine. Fragment din romanul Ademenirea

Decembrie...

Schimbul dintre frig şi foarte frig, s-a produs. Totul pare înţepenit sub o pojghiţă fină de gheaţă. Merg prin parc singur, parcă singur pe pământ. Paşi... Aş vrea să fim doi, eu şi ea, numai eu cu ea, călcând în tăcere peste frigul iernii, ţinându-ne de mână, spărgând sub paşii noştri, răceala universului. Bărbat şi femeie, statui înţepenite în istoria lumii, plăsmuiţi pentru a stăpâni întreaga Creaţie, martori ai zilei, martori ai nopţii... bărbat şi femeie. Ceaţa mă învăluie, transformându-mă parcă în fiinţă fără trup, risipindu-mă în uşoare perdele de fum. Lacul, învăluit de misterul cenuşiului, tace. Paşii mei cadenţaţi se unesc cu ritmul gândurilor, ţipete răzleţe de pescăruşi îndrăznesc să deranjeze adâncul somn al iernii. Fragment din romanul Ademenirea

Zi dragă !

Această zi, pentru mine este foarte importantă și-mi este foartă dragă!

Moș Crăciun

Am privit îndelung prima ninsoare, amintindu-mi detalii din copilărie, ascunse demult, în uitare. Am deschis fereastra şi o dată cu frigul, au intrat pe geam şi amintirile. Nu ştiu ce mi-a amintit, de mirosul săpunului ieftin, cu care-mi făcea mama baie în ajunul Crăciunului. Eram mică, foarte mică şi ştiam că este baia la care nu trebuia să plâng, fiindcă nu mai venea Moş Gerilă! De Moş Crăciun, auzisem doar în şoaptă de la mama, dar eram sigură că sunt doi moşi diferiţi, unul bun de tot, Gerilă, fiindcă el aducea daruri şi unul mai puţin bun, pentru că numele lui era rostit cu o oarecare gravitate, pe care eu, copil fiind, o percepeam. În fiecare an, după această baie rituală parcă, mama mă îmbrăca în pijama nouă, cumpărată cu mari sacrificii, mă pieptăna trăgându-mă groaznic de păr, să fiu frumoasă, ca o păpuşă. Mă lua în braţe şi mă ducea în „camera mare”, unde miracolul se petrecuse! Bradul trona împodobit, mirosea a cetină, a sărbătoare, toţi din familie se minunau, uimiţi de bunătatea Moşului care nu ne uitase. Eu amuţeam, neputând să-mi arat bucuria, fiindcă în sufletul meu era atâta fericire, încât mă sufocam. Părinţii se cam supărau, spunându-mi că la anul nu-l mai văd pe Moş, pentru că tac ca o mută. Dar eu vorbeam cu el în gând, îi mulţumeam din tot sufletul meu de copil, recunoscătoare până la lacrimi ascunse, că fusese bun, iertându-mi marile păcate pe care nici nu ştiam că nu le înfăptuisem încă. Fragment din romanul Ademenirea

Taine...

Fără a avea prea multe lucruri comune, acest loc îmi amintea totuşi, de amestecul dintre fantastic şi real, pe care-l trăiam în casa bunicilor, în ajunul Crăciunului. Bunicul nu se implica niciodată în treburile casei, chiar dacă sesiza orice schimbare, având pretenţii perfecţioniste şi instaurând legi stricte, pe care toţi trebuiau să le urmeze. Cu o singură excepţie. Bradul de Crăciun ! El îl comanda, asista la fixarea lui, obligatoriu în biblioteca în care obişnuia să lucreze. Ne seconda la împodobirea rituală, ghidându-ne destul de aspru, punându-ne să aşezăm fiecare podoabă la o anumită distanţă, în combinaţii studiate, aproape matematice. Seara, bunica aprindea sfeşnice cu lumânări, niciodată lumina electrică! La ferestre, draperiile grele nu erau trase şi parcă totdeauna ningea cu fulgi uriaşi, în noaptea magică. Când totul era gata, bunicul se aşeza mulţumit pe un jilţ din lemn sculptat şi mă invita să stau pe covor, fiindcă începeau poveştile de Crăciun. Bunica ne servea ceai cu multă lămâie şi prăjituri; apoi, se aşeza pe un fotoliu în dreptul ferestrei, privind cu dragoste, când la ninsoare, când la bunic. Chiar dacă eram foarte mic, înţelegeam din ochii lor că se adorau. Şi-mi părea firesc, crezând că toţi oamenii mari, în familiile lor, se iubesc la fel ca bunicii mei. Începeau poveştile, cele mai frumoase basme din lume, spuse cu intonaţii diverse, cu un crescendo emoţional, care mă făcea să ajung în final, undeva deasupra tuturor oraşelor, în aşteptarea lui Moş Crăciun. Eram întrerupţi doar de colindătorii pe care-i priveam de la fereastră, fiindcă bunica se temea să nu răcesc. Seara se încheia în braţele bunicului, care strângându-mă la piept, mă săruta pe creştet, punându-mă să repet că eu sunt minunea lumii. Şi cât de sigur eram pe atunci, de acest lucru. Bunicul nu mă minţise niciodată. Fragment din romanul ADEMENIREA, A.C. Pahomi