Mica prinţesă Anisia

Delicată, zâmbind din prima clipă a dimineții și prelungind prin culoarea ochilor un cer aproape dureros de limpede, Anisia adună-n jurul ei, iubire. Descoperă lumea cu uimire, luminându-și chipul la fiecare descifrare a unei întrebări. Anisia are sângele albastru, ca o hartă discretă a unei genealogii mitice care apare prin transparența gingașă a pielii ei albe. Are finețea silfidă a aripilor de fluturi, mișcarea lină a valurilor mării, atunci când marea, plictisită de zbucium, se răsfață. Anisia stârnește iubirea din oameni, o cheamă, o dezvoltă, o face să inunde suflete și să curețe gânduri. Prințesa Anisia a venit printre noi pentru a ne face mai buni, ca o amintire a frumuseții prime, ca o șoaptă a vieții imaculate ori ca un vis determinat să devină realitate. În curând va fi ziua ei... Ce cadou îi poți face unei ființe care-ți dăruiește în fiecare clipă fericirea? Întreg pământul?... Soarele? Luna?... Sau... Să-i întorci până la sfârșitul vieții, ceea ce ea îți dăruiește cu atâta noblețe – iubirea ei neprihănită! În curând va fi ziua ei...

Alegătorule, alege...

Grea misiune! Vreau să fiu un om responsabil, o persoană care își exercită dreptul la vot, analizând cu maturitate și detașare locul unde voi pune ștampila. Vreme de patru sau cinci ani, stau cât mai departe de tot ce înseamnă politică, văzându-mi de treabă, încercând să trăiesc ”normal”, construind acolo unde pot și unde știu. Însă, înainte de alegeri, atenția mi-o canalizez pe campaniile electorale, pentru a mă pune la punct cu stadiul și cu platformele propuse de partide. Aștept programe, orientări, direcții, indiferent că ele sunt propuse de dreapta sau de stângă, pe mine interesându-mă doar viitorul. Mâine mă voi duce să votez... Pe cine?... Nu știu. Am văzut o campanie demnă de programele televiziunii OTV... Ce vor să facă viitorii europarlamentari pentru mine ca cetățean, n-am prea înțeles... Ce am văzut? Magie... Milioane și milioane de euro care au dispărut... Atâtea amenințări cu pușcăria că te întrebi uimit ce capacitate au penitenciarele din România... O femeie care zbura prin aer prinsă de o parașută (?), capete sparte cu bâta, o bătrână trântită la pământ de un furios cu ceafa lată, casolete cu fasole și cârnați, un președinte ”gripat” care iubește ca la douăzeci de ani... Poate că este vina mea! Nu am urmărit cu atenție, zi de zi, viața politică și de aceea nu înțeleg ce se întâmplă... Trebuia să stau gură căscată, ochi bulbucați, trebuia să comentez cât mai des cu prietenii, cu rudele, tot ce se întâmplă pe plan politic... Dar eu ce am făcut? Mi-am văzut de treabă, concentrându-mă pe proiectele mele, iar acum am pretenții să recuperez tot ce am pierdut... De votat sigur că voi vota, fiindcă este un drept pe care nu-l pot ignora, dar în puținul timp care a mai rămas până la deschiderea secțiilor de votare, voi face o analiză personală a vieții mele, concentrându-mă pe ultimii patru ani... Totuși, trebuie să recunosc că va fi o alegere grea...

Arma...

-Calea este drumul. Soluţia este mesajul adus de Iisus. -Mesajul? -Da. Răspunsul tuturor întrebărilor. Rezolvarea tuturor necazurilor. Repararea fiinţei umane. Un cuvînt simplu care conţine misterul misterelor – Iubirea! Atât şi nimic mai mult. Ca să te poţi descătuşa de moarte, ca să poţi pleca mai departe, nu trebuie să faci nimic altceva, decât să iubeşti! -Aşa puţin? Ideea iubirii îmi surâdea. Ce este oare mai plăcut decât să iubeşti şi să fii iubit? -Puţin? întrebă femeia uimită. Poţi cuprinde dimensiunile acestui cuvînt, prietene? Vezi tu, abia acum am ajuns la porţile morţii. Necunoaşterea iubirii a produs disfuncţionalitatea programului. Confuzia, alienarea ei a dus la deschiderea pământului pentru morminte. Iubirea de care vorbesc eu este ca o cheie de la casă. O primim înainte de a fi concepuţi ca oameni, învăţaţi să nu cumva s-o pierdem. Venim cu ea pe lume, atârnată undeva în adâncul nostru, ca o cheie de gâtul unui copil. Iar noi, indiferenţi, neglijenţi, neascultători, o rătăcim pe undeva, dacă nu chiar mult mai rău, o aruncăm. Întoarcerea acasă devine imposibilă. Rămânem pe din afară. Nu înţelegeam. Ba e simplu, ba nu e simplu. Trebuia să recunosc că nu mă simţeam prea confortabil, chiar dacă discuţia era foarte interesantă. Totuşi, mi-ar fi plăcut ca ea să mă asculte pe mine, eu s-o uimesc... Simţeam diferenţa dintre noi ca pe o completare. Eu tobă de carte, cu memoria îmbibată în date şi-n întâmplări, ea cu o minte flexibilă, suplă în interpretări. Îmi plăcea jocul Cristinei de-a diseca vorbe şi simboluri, admirându-i deopotrivă uşurinţa cu care îmbina lucrurile. Dar nu prea înţelegeam unde vrea să ajungă şi oricât de mult mă concentrasem pe lămuririle ei, invitaţia aceea nu-mi dădea pace. Vino cu mine... Departe, foarte departe... -Iubirea nu este o stare, nu este un sentiment sau o acţiune. Iubirea este un conţinut. -Un conţinut? -Da. Un ansamblu al tuturor elementelor primordiale care poartă esenţă divină şi care impune regulile unei existenţe. -M-ai pierdut! -Te-ai rătăcit doar. Acest, să-i spunem în continuare ansamblu, există în noi. Cu el venim, el este cheia agăţată de gât. A iubi înseamnă a-ţi conecta conţinutul la exteriorul acestei lumi. -Aşa... Îl bagi pur şi simplu în priză? Cristina iar nu luă în seamă mica mea intervenţie, considerând-o cu siguranţă, infantilă. Dar acum, barem mă privea... -Spune-mi, tu ai putea iubi tot? Întrebarea sună ciudat. -Da, cred că da. -Tot? -Mă încurci... Ce înseamnă tot? -Hoţi, criminali, ţânţari, şacali, caracatiţe, ciungi, pescăruşi, şerpi, salcii... Iubirea dintre mine şi o caracatiţă îmi plăcu cel mai mult. Mi-o şi imaginam... -Bine, bine, dar iubind ceea ce-mi spui, înseamnă să accept de exemplu, fapta reprobabilă a unui hoţ! -Nu fapta lui va avea importanţă pentru tine, ci el, om ca şi tine, ajuns într-o situaţie condamnabilă. Să-l iubeşti pentru că există, să-ţi pese de el, să-ţi fie milă, să vrei să-i fi alături, să-l sprijini. -Greu!... Nu suport hoţii... Fragment din romanul Filosof de ocazie

Cerul...

Asta am şi făcut. Aşezat în aşternut, vreme îndelungată am privit pe fereastră, cerul. Era negru, pestriţat ici şi colo cu stele. Îmi aminteam cu nostalgie de cerul pe care-l „citeam” când eram copil... Cred că a fost prima mea carte... Stăteam tot aşa, singur într-un pat mult prea mare şi după ce-mi linişteam frica, începeam să „citesc”. Pe atunci, erau mii şi mii de stele... Grupate ori răzleţe, înşirate sau rebele, aşezate într-o ordine ştiută numai de un Dumnezeu la care mă rugam seară de seară... Şi fără să mă înveţe cineva, primul lucru pe care-l ceream era ca soarele să apară din nou! Asta-mi doream eu! Nopţile nu-mi plăceau, chiar dacă cerul îmi oferea mereu lecturi minunate, pline de misterul unor hieroglife luminoase, lampioane mici în calea gândurilor mele de copil... Mă ghemuiam, strângându-mă cât puteam de mult, crezând că fiind doar o mogâldeaţă şi ocupând un minim spaţiu pe pământ, răul nu mă va găsi... Apoi, asigurându-mi astfel trupul slăbănog, plecam cu mintea printre stele, cutreierând în lung şi-n lat, printre poveştile lor ademenitoare. Pe atunci, erau obositor de multe stele... Fragment din romanul Filosof de ocazie