Othello, micul, curajosul și devotatul meu prieten, mă întâmpină ca-n fiecare zi, sărind, rotindu-se și lătrând de bucurie. Supărarea-mi dispăru ca prin farmec, luându-i locul veselia molipsitoare pe care mi-o transmitea yorkshire-ul meu drag, ghemulețul de blană fără astâmpăr, vietatea care mă aștepta răbdătoare, fără ipocrizii, fără ascunzișuri, fără răutăți. Othello mă iubea fără rezerve, acceptându-mi programul, stările, tăcerile, totul. Se mulțumea cu o vorbă bună, o mângâiere, un răsfăț cât de mic, dăruind în schimb adevărate lecții de viață. Othello m-a surprins de nenumărate ori prin bunătatea pe care o poate avea o ființă lăsată de Dumnezeu pe acest pământ. Othello ierta mereu... L-am primit de la bunica, acum trei ani, de ziua mea... Era cât palma, o firimitură de suflet pierdută într-o claie de blăniță neagră, amestecată ici colo cu smocuri maronii... Acum a cam ”încărunțit”, luând un aer de înțelept... ”Îți dăruiesc un clopoțel”, mi-a spus bunica atunci, întinzându-mi o cutie mică, fără capac. Privirea ”clopoțelului” nu o voi uita niciodată... Un amestec de curiozitate și de chemare jucăușă, o invitație poznașă la o prietenie necondiționată de norme, de nevoi ori de interese... Lui îi puteam povesti tot. Și bune și rele. Cu el împărțeam adevărul ascuns în sufletul meu, lui îi destăinuiam fără teamă ce gândeam și ce simțeam în fiecare zi... Acum venisem cu tolba plină de lacrimi, de deznădejde și de neputință. L-am luat în brațe, m-am așezat cu el pe canapea și am început să-i povestesc... Despre Tudose, despre Elena, despre bizarul pribeag cu care luasem masa. De Tamara... Până și despre muncitorii întâlniți pe stradă... Othello mă asculta, înclinându-și din când în când capul, analizând tot ce auzea. Când mi-am terminat povestea, și-a așezat capul pe brațul meu, a închis ochii, spunându-mi parcă prin tăcerea lui, că totul a trecut și că a venit momentul să mă liniștesc, să gândesc limpede, realist și optimist. Othello avea dreptate... Roman în lucru
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu