Noi nu iubim pe nimeni...

Eu am părăsit de ceva vreme, certitudinile. Poate, fiindcă am încercat să înţeleg tot ce mi-a fost dat să trăiesc. Poate am încercat să accept că-n iubire, cuvintele şi-au cam pierdut sensul. De fapt, noi nu iubim pe nimeni, ci doar ne căutăm în ceilalţi. Ne proiectăm aşteptările, imaginile, visele, vrem să ne umplem cavernele cu şi prin celălalt. Suntem întorşi cu spatele spre sufletele noastre şi rătăcindu-ne, acuzăm. Toţi suntem incompleţi, nu atât prin lipsurile pe care le resimţim, cât prin adormirea conţinutului nostru. Căutăm în celălalt, ceea ce nu putem activa în noi, conştienţi fiind de prezenţa acelui ceva ce ne frământă, fără să ne dea pacea întregului. Dumnezeu ne-a plămădit întregi, iar de atunci, nu ne-am divizat niciodată. Am dus în noi, cu preţul istoriei umane, atât bărbatul, cât şi femeia, androginul acela, pe care azi, ne minţim că-l căutăm. Separarea bărbat-femeie a dat componentele unui laborator biologic, necesar „înmulţirii”, reproducătorul Totului uman. Bărbatul e puternic. Dar bărbatul e şi slab. Este protector, dar are şi el nevoie de protecţie; dăruieşte, dorind să primească; cheamă, aşteptând să fie chemat; vânează, lăsându-se pradă vânatului…vânătorul vânat. El conţine ceea ce caută, dar are nevoie de nişte stimuli, pentru a-şi activa conţinutul. La fel, şi femeia. Identic. Dar, oamenii greşind, îşi aleg dirijorii nepotriviţi simfoniei lor. Îi aleg astfel, din nerăbdare, din necunoaştere de sine, din interese, din ambiţii meschine, din laşităţi sau din comodităţi neiertătoare, care vor declanşa firesc, o chinuitoare dizarmonie. Ascultam cu mare atenţie şi mă uimea teoria Evei. Deja în mine, se declanşase o avalanşă de întrebări, dar promisesem că nu o întrerup. – Uriaşul OM devine un pitic. La început, o nemulţumire i se înfige în cuget, inconfortabilă şi sâcâitoare ca o cange, dar nu înţelege de ce lângă el se află o fiinţă care nu intră în rezonanţă cu gândurile lui, de ce nu iese în întâmpinarea aşteptărilor, de ce nu dă ceea ce el aşteaptă să primească, de ce nu-l completează acolo, unde singur îi este prea greu să ajungă. Dar uită sau poate nici nu-l duce gândul, că nimic nu-i este imposibil, că totul se poate, că tot ce simte se poate împlini, dar cu şi prin conştientizarea acestor lucruri. Greşeala este totdeauna, în cel nemulţumit. Dar când, însă câţi vor să gândească asta, cine-şi asumă eşecul strict personal, eroarea săvârşită ? Pot numai cei ce au curajul penitenţei, cei care se întorc cu faţa spre ei, se privesc, recunoscând în tot ceea ce văd, frumosul şi urâtul, bunul şi răul, curajul şi frica, puterea şi slăbiciunea. Numai atunci, când vanitatea poate fi orbită, Omul se poate observa pe sine. Cel mai tare, Omul se teme de el. Eva vorbea privind în jos, concentrându-se parcă pe cadenţa paşilor noştri, părea că-şi vorbeşte mai degrabă sieşi, încercând să se convingă. Fragment din romanul Ademenirea, 2006

Şerban Ionescu

Ca actor, ultima dată l-am văzut pe scena Teatrului Naţional. Juca în rolul lui Pierre, alături de Horaţiu Mălăele, în cunoscuta piesă Dineu cu proşti. O oră şi patruzeci de minute cât a durat spectacolul, cei doi au făcut o sală arhiplină să-i urmărească cu o plăcere pe care numai marii actori o pot transmite. Aplauze? Multe, multe, multe... Vestea îmbolnăvirii marelui actor în urma unui incident atât de stupid a cutremurat lumea iubitorilor de teatru. La început ne-a întristat. Apoi, liniştea decentă impusă probabil de marele actor, ne-a îndepărtat de drama lui. Acum? Aflând de tragedia cu care luptă acest om, ne-am înfiorat. Ne-am revoltat, acuzându-ne de o indiferenţă de neiertat. Suferinţa oricărui om nu are voie să ne lase nepăsători, însă, atunci când cel lovit este atât de cunoscut, când ne-a obişnuit cu imaginea unui om puternic, plin de energie şi de talent, drama pare a fi şi mai mare. Luni de zile a zăcut pe paturi de spital, pendulându-şi sufletul între viaţă şi moarte. A privit pe ferestre din ce în ce mai îndepărtate, ritmul naturii. A ştiut că dincolo de pereţi suntem noi, cei sănătoşi, noi care ne trăim clipele, irosind darul normalităţii. El, Şerban Ionescu, aşteptând o minune în ţara nimănui şi-a făcut probabil de nenumărate ori, bilanţul. A devenit spectatorul unei piese absurde, piesă în care actori am fost noi, cei care am uitat să ne ocrotim valorile... Acum, după atâta suferinţă, se pare că societatea s-a trezit. Noul guvern intervine, dându-ne speranţe. Şerban Ionescu va fi dus la Viena pentru a fi salvat! Îl aşteptăm să se întoarcă sănătos, iar noi stând cu capetele plecate vom fi ruşinaţi de trădarea noastră. Iartă-ne maestre! Fi mai presus decât noi şi întorcându-te pe scenă, ne vei aminti mereu că o valoare a culturii româneşti, nu piere nici întunecată de ignoranţa noastră. Aplauzele îţi aparţin şi te aşteaptă...

Rătăcind...

Începusem să mă plictisesc. Nu prea ştiam ce să fac cu mine, unde să mă duc sau cum să fac pentru a simţi că trăiesc cu adevărat. Nimeni nu mă aştepta, nici măcar familia pe care tocmai o părăsisem, conformându-se dorinţei mele de a nu mă căuta, mai mult din comoditate cred, decât din respect. Acum, mă amuzau temerile mele şcolăreşti din momentele în care-mi făceam bagajul, frica pe care o simţeam atunci când, privind în toate părţile, încuiam uşa poate pentru totdeauna. Mă întrebam ce reacţii or fi fost în casă, seara, când toţi s-au întors şi în locul mesei puse, au găsit un bilet. Nu ştiu de ce nu am nici o îndoială că nimeni nu a plâns, că nimeni nu s-a simţit vinovat de ceva; poate au fost doar regrete sau chiar enervări, legate de lipsa celei care-i chema la masă. Chiar dacă mă dojeneam că sunt prea aspră cu bărbatul meu, care din punct de vedere formal nu putea fi acuzat de nimic, cu fetele mele, cărora – iubindu-le cu disperare – nu le puteam cere mai mult decât ştiusem să le cer, aveam certitudinea că nu mă înşel. Cunoşteam mult prea bine atmosfera casei, preocupările fiecăruia, egoismele pe care nu fusesem în stare să le elimin în lunga lor perioadă de formare. Fusesem şi încă eram vinovată de toate acestea şi nu-mi dădeam dreptul de a-i acuza. Oricum nu aş fi putut s-o fac, chiar dacă aş fi fost îndreptăţită, pentru că erau parte din viaţa mea, erau membrii familiei mele, bună sau rea, dar a mea. De fapt, mă confruntam cu o profundă criză personală pe care nu eram în stare să o guvernez, iar atunci când am simţit că mă sufoc, am evadat, fugind. Am lăsat totul, vrând să afund în întunericul trecutului, propriile mele eşecuri. Acum, rămasă numai cu mine, eram decisă pentru prima oară în viaţă să mă întâlnesc cu propria-mi persoană, să evaluez reala mea personalitate, să cântăresc cu detaşare plusurile şi minusurile pe care le conţin. Eram vizitată de gânduri lacrimogene care mă postau inevitabil pe strapontina vieţii, mă tot victimizam, căutând mereu sursa nefericirii mele în exterior. Dar dacă ea îşi făcuse culcuş perfid în adâncul sufletului meu? Numai aşa, având curajul şi puterea de a epura totul din viaţa mea, păstrându-mi doar ascunzătorile gândurilor şi întorcându-mă, voi înţelege poate unde am derapat şi când. De ce, având tot ce putea sta la baza fericirii, eram din ce în ce mai tristă, mai pustiită, mai nefericită. Destinul îmi oferise până şi această formă rară de răsfăţ, posibilitatea de a-mi cumpăra fericirea. Fragment din romanul Triunghiul nebunelor