1 Decembrie 2011

LA MULŢI ANI ! România din sufletul meu !
O Românie fără hoţi, o Românie fără trântori, o Românie fără mincinoşi, o Românie fără lichele...

Oamenii au nevoie de minciună?

Da! De ce? Pentru că sunt din ce în ce mai goi… Din ce în ce mai goliţi de esenţă, din ce în ce mai slabi, mai superficiali. Adevărul se caută, se gândeşte, se acceptă, chiar dacă el place sau nu… Minciuna? Se înghite fără prea mari eforturi, se poate selecta după bunul plac, se digeră uşor, hrănind astfel minusurile dintr-un om. Raportul dintre adevăr şi minciună se modifică cu repeziciune, răsturnând valorile reale, deformând până şi sistemul logic al naturii umane. Minciuna câştigă teren, transformând visele în ambalajele comerciale ale unei societăţi de consum. Ea limitează libertatea, orientând-o spre o axă orizontală, cu înclinaţie descendentă. Şi totuşi, minciuna a intrat în istoria lumii cu câteva clipe după adevăr… Acest interval rămâne ultima redută care mai poate proteja mintea şi sufletul omului. Îmi permit luxul de a da un sfat pe care mi-l ofer şi mie destul de des. Chiar dacă frizează uşor ridicolul, exemplul este relevant.
Nu investi nici timp şi nici bani într-un leuştean, aşa cum investeşti într-o orhidee. Leuşteanul este plin de calităţi, însă rămâne condamnat la o formă bine definită şi cu o utilizare bine determinată. Imaginaţi-vă o orhidee într-un câmp de leuştean… Şi un leuştean într-un câmp de orhidee… Visele sunt pentru artele frumoase, însă realitatea are asperităţile ei, văzute cu ochiul liber de toată lumea.

Havasi?

I se spune „cel mai rapid pianist al lumii”... Însă, orice iubitor al muzicii ştie că „viteza” nu este o virtute. Havasi o spune cu delicateţe de câte ori i se ia un interviu. Havasi este compozitor şi pianist, nu recordmen. Dacă talentul său l-a ajutat să atingă cote neobişnuite ar fi nedrept să-i limităm sensibilitatea la „viteză”. Havasi este o explozie a unui suflet care suportă din ce în ce mai greu copleşitoarea frumuseţe a lumii. El sparge, prin sunete de clape, disperarea apăsătoare a preafrumosului. Înconjurat de peste o sută de artişti, Havasi reuşeşte performanţa rară de a dezvolta un vârtej muzical, vârtej în care prinde instrumente, voci, sunete, stări şi senzaţii. Plimbându-ne pofta de muzică prin istorie, atingând cu imaginarul nostru mai multe continente, acest compozitor, acest pianist, devine un magician care închide şi deschide porţi de suflet. Havasi se strânge deasupra clapelor de ivoriu, consumând armonia şi inefabilul, pentru a detona mai apoi, insuportabilitatea omului de a conţine măreţia infinitului.
Symphonic Red Concert Show este o ieşire spre ceea ce ar trebui să fie sufletul fiecărui om...
Aplauze şi bis...

Oraş de frunze

Noiembrie... Luna în care lumina se schimbă, dând o paloare tristă fiecărei zile. Dimineţi reci, indecise, ademenite spre iarnă prin văluri de ceaţă. Mister de final al anului obosit, respiraţia grea a mirosului de frig. Noiembrie...
Într-a unsprezecea lună, amiaza pare amurg, iar seara pare noapte. Ceva se mişcă prea lent, împingând orologiile cu osteneală, dovedind în fiecare an că totul are nevoie de odihnă.
Copacii se dezbracă lent, aruncând peste oraş straie multicolore. Frunze mari şi frunze mici se isterizează prin explozii de nuanţe, acoperind străzi şi case, într-o dezordine frumoasă, numai de noiembrie ştiută.
Oamenii trec, prin oraşul de frunze, călcând peste seva rămasă în finele aripi vegetale. Peste vieţile noastre se aştern, încălzindu-ne iernile ce vor să vină, colorându-ne visele ori mângâindu-ne amintirile...
Şi totuşi, soarele, oricât de timid ne-ar apărea, rămâne singurul care face posibilă splendoarea frunzelor căzute peste un oraş. El, deţinătorul luminii divine, încălzitorul de gânduri ori de inimi, trece peste oraşul de frunze, promiţându-ne că peste lume va veni cândva, vara...