A înnebunit pădurea...

A înnebunit pădurea... Nu numai lupul... Până şi copacii existenţei noastre freamătă haotic. Unde te duci, unde întorci capul, ceva sau cineva are o problemă. Totul a luat umbra crizei. Nervii, bila, finanţele, relaţiile, proiectele... Pe străzi, în case, în vise, totul s-a neliniştit. Până şi pânzele de păianjen sunt încurcate în fire de praf...
Valorile se chircesc de durerea unei tristeţi fără leac, aruncate fiind în mlaştini otrăvite, împinse pe malurile disperării, oglindindu-se cu spaimă în neagra ademenire a morţii...
Doar nulităţile sunt fericite! Râd, cântă şi dansează! E vremea lor... Prin pădurea nebună aleargă pe tocuri înalte, cu plete bălaie şi buze umflate, femei dezmăţate şi fără ruşine, provocând pofte de carne şi pierderi de minte. Bărbaţi chei, cu ochi bulbucaţi şi bale la gură, le iau urma, înnebuniţi de mirosul aţâţător al depravării. Tufişurile tremură, copacii se clatină, izvoarele se tulbură, vântul se pierde...
O dezordine venită de nicăieri a pus stăpânire pe vieţile noastre. Nici muşchi nu mai creşte pe scoarţa de copac... Nu ne mai putem orienta, în căutarea noastră disperată de a ieşi din pădurea nebună... Privim uimiţi, întrebându-l pe Dumnezeu, de ce? Însă, răspunsul nu vine, iar râsul horcăit al nulităţilor pare a fi din ce în ce mai puternic...

Rătăciri

După întâlnirea cu Anda Panait, îndrăzneala mea de-a o alcătui din mici istorii pe Zulnia, începu să se clatine. Ce ştiam eu, om singur, cu experienţe incomplete, despre colcăiala din sufletul unei femei? Nici măcar cu al meu nu descurcam... Îi puteam da forme, culori, straie, dar infernala maşinărie interioară, nu i-o puteam reda. Nu înţelegeam de ce această fiinţă, caută necontenit o mângâiere, ce gol din sufletul ei trebuie umplut cu şoapte, unde vrea să-i ajungă privirea, atunci când, până şi răsăritul de soare e mult prea aproape? Femeia dăruieşte, dar oare ce vrea-n schimb? Din ea izvorăşte iubirea şi viaţa... Ce-i poţi întoarce? Sincer, eu cred că, nimic! Şi totuşi, ea caută, aşteaptă, cere ceva într-un limbaj necunoscut... Iar atunci când nu găseşte, apare din sufletul ei, o Anda Panait, cu rîs strident şi cu măscări şoptite la ureche. O fiinţă care se-nchide undeva, şi-n singurătate plânge şi se chinuie...
Aşa o fi fost şi Zulnia mea sau a lui Matei? De fapt, Zulnia noastră? A noastră? Ideea mă cutremură! Nici în gânduri singuratice nu trebuia să împart cu prietenul meu, personajul de care acesta avea nevoie.
Eram un simplu executant al unei opere, care nu trebuia să aibă decât grija de-a construi ceva unic, irepetabil...
Scrisul este foarte periculos! Fiindcă, tot ce faci este în orb. Un pictor poate atinge pânza, un sculptor poate mângâia formele lucrărilor lui, un compozitor ascultă, dându-ţi armonia sunetelor... Dar un scriitor, îţi dă... numai gânduri! Cu ele, cititorul trebuie să vadă, să simtă, să trăiască, să adulmece, să călătorească.
Iar pe un scriitor, nu trebuie să-l simtă nimeni atunci când i se citesc cărţile, el nu poate arăta că este prezent alături de cititor, consumând fraudulos, păgubindu-l pe acesta de stări, de trăiri, de imagini. Scriitorul poate împărţi ilegal cu tine, ceea ce ţi-a dat... Şi poate împărţi nedrept, luând mult, lăsându-ţi puţin, dacă ştiinţa ţi-e limitată. Dar poate fi şi invers...
M-am înhămat la o treabă extrem de grea, dacă nu chiar imposibilă. S-a glosat atâta despre prăpastia dintre sufletul femeii şi acela al bărbatului... Cum voi putea eu plămădi o femeie, ba încă una arhetipală, esenţială?
Aparţinând unor populaţii funciarmente diferite, cum ar putea să comunice cu adevărat, un bărbat şi o femeie, chiar dacă vorbesc aceeaşi limbă şi dacă aparent sunt o singură specie. Oare degeaba, înţelepciunea populară arhaică îi consideră oameni numai pe bărbaţi, în timp ce femeile li s-ar asemăna doar, fiind în realitate, alt fel de entităţi?...
Şi uite aşa, bat câmpii, alunecând pe zăpada acestei ierni, fugind de fapt de ideea că aş putea să vreau şi eu să trăiesc puţin cu Zulnia! Sunt nebun!


Fragment din romanul Chiriaşul de la demisol

Un singur vis...

Într-o noapte, Dumnezeu a trimis un vis, oamenilor. Un singur vis, pentru toţi locuitorii Pământului. Dumnezeu, schimba configuraţia lumilor şi pentru asta era necesară curăţarea locului ocupat de planeta albastră. Pământul nostru urma să fie spart, ca o mică bobiţă de caviar.
Nicidecum, Pământul nu ajunsese la maturitatea pentru care fusese creat, el nereuşind decât performanţa de a se modifica lent, îndreptându-se spre o debilitate care-l descalifica în faţa Marelui Creator. Dumnezeu le zâmbea oamenilor, mulţumindu-le pentru „eforturile “ depuse, anunţându-i totodată, că viaţa aceasta a lor se va întrerupe luni, la orele 14.00.
A doua zi, când se trezi întreaga suflare omenească, buimăcită de un astfel de vis, se lăsă o tăcere planetară care aluneca nestingherită pe toată suprafaţa pământului. Pe cer apăru o clepsidră uriaşă.
Până luni, la orele 14.00, mai aveau cinci zile şi şapte ore! Atât şi nimic mai mult!
La început, mulţi au crezut că a fost doar un coşmar neplăcut, dar când limbile li se dezlegară, constatară cu groază că şi cei din jurul lor visaseră acelaşi lucru. Bărbatul povestea nevestei, mama fiicei, tatăl fiului şi astfel, prin toate ochiurile lanţului uman, visul se dovedi a fi fost acelaşi. Şi toţi priveau neputincioşi spre cer.
Panica se instală. Consilii de apărare se întruniră, şefi de state şi guverne, şedinţe la ministere, şedinţe de bloc, dezbateri în familii, dezbateri publice, titluri de ziar, ediţii speciale, isterii... Orele se prelingeau egal, indiferente, spre ultima secundă acordată.
Doar natura era nepăsătoare, urmându-şi regulile fireşti, ziua fiind zi, noaptea fiind noapte, înfrunzind, desfrunzind, ostenind cu supusă înţelepciune.
Oamenii, din ce în ce mai speriaţi, privind orologiile lumii, începură să trăiască unii în curăţenie, post şi rugăciune, alţii în desfrâul disperat al vieţilor trăite în permanente amânări, distrugând ceea ce au dobândit cu trudă, răzbunându-se pe timpul care i-a păcălit. Dar, ca o descătuşare a răului, ura punea stăpânire din ce în ce mai mult pe fiinţele superioare care populau pământul. Se anulau legile, se abandonau normele morale, oamenii se înfruntau, se încăierau cu furia celor care încolţiţi, nu mai au unde să fugă. Se dezlănţui cea mai oribilă vânătoare de oameni, ca o instanţă supremă, care judeca implacabil cu verdict de condamnare la moarte. Oamenii se grăbeau să ucidă, pentru tot ce considerau că le-a furat bucuria vieţii, care acum îşi cobora indiferentă, cortina. Trebuiau omorîţi bancherii care i-au chinuit cu creditele – şi erau. Amanţii şi amantele care au trezit veninul în serile lungi de singurătate – şi erau. Vecinii care au parcat în locurile celorlalţi – şi erau. Bătrânii care nu muriseră la timp pentru a lăsa moşteniri de care nimeni nu se mai putea bucura acum. Şi aceştia erau ucişi cu sânge rece. Copii care plângând au risipit frumuseţea tinereţilor. Femei care nu au iubit. Bărbaţi care au trădat.
Clepsidra se scurgea lent, ducând în nisipul auriu, vise neîmplinite, neputinţe înăbuşitoare, spaime dureroase.
După furiile distrugătoare, care lăsaseră în urma lor, nori groşi de fum, ruine înegrite, mii şi mii de leşuri abandonate şi neplânse, oamenii obosiră.
O zi, o noapte de odihnă... Gânduri... Întrebări... Regrete... Şi iar furii...

Fragment din romanul Triunghiul nebunelor

Femeia mea era perfectă!

Ziua cea mare a venit! La orele douăzeci şi unu, începea cea mai neobişnuită licitaţie.
Nu se făcea la club, ci într-o sală mare a unui pretenţios cazinou, loc de desfrâu financiar, de lux şi de răsfăţ. Ca într-o arenă, dar capitonată în catifele grele, luminată cu candelabre de cristal, poleită cu aur şi ascunsă în spatele unor uşi impunătoare, urma să se împlinească năstruşnica idee a lui Matei.
Toată ziua am fost agitat. N-aveam astâmpăr... Ba mă gândeam la bani, ba la personajul pe care-l licitam. Când plănuiam să-mi cumpăr pantofi, plăcintă, două, trei cămăşi, când o cercetam pe Zulnia să văd dacă nu mi-a scăpat ceva.
Ideea unei sume de bani venită spre mine, fără a şti exact cât, îmi înfiebânta mintea, sfârâind prin dorinţe, care mai de care mai îndrăzneţe. Nu eram un risipitor, un cheltuitor, dar nici nu ţineam deloc la bani. De multe ori în viaţă, m-am ruinat prin gesturi originale, neînţelese de cei din jur. O dată, am cumpărat un pian! L-am cumpărat pentru o tânără femeie, care-mi povestea visul ei neîmplinit de-a cânta. Nu voia să dea concerte, să fie aplaudată ori să-i apară numele pe afişe. Voia să cânte pentru ea, să se umple de minunăţia sunetelor, să interpreteze aşa cum simţea ori cum aştepta să vină spre ea, muzica. În copilărie îşi făcea din carton claviaturi de pian şi ascultând la radio diverse simfonii, interpreta şi ea alături de mari pianişti, concerte. Mi-a plăcut mult ideea, dar şi femeia. Într-o zi, s-a trezit cu mine la uşă, cu un pian. Mă privea cu uimirea Zulniei de azi... N-a concertat niciodată, dar mâinile ei se transformau în aripi de ânger deasupra clapelor de ivoriu, cântând pentru ea, cântând pentru mine, în pauzele în care nu ne iubeam.
Tot ei i-am cumpărat buchete uriaşe de flori, pe care le primea cu sfiala Zulniei de azi... Am învăţat-o principiile libertăţii, fără să ştiu că sunt un biet profesor plin de teorii şi că ea v-a învăţa atât de bine, încât să poată deveni cu adevărat, o fiinţă liberă, până la urmă, găsindu-şi puterea de a se dispensa chiar şi de mine. Tocmai de mine... O Goenlandă...
Trecutul. Amestec dureros de amintiri încurcate haotic printre vise, cuprins între zâmbet şi regret, cu sunet de oftat şi cu miros tomnatic...
Orele treceau, iar eu mă plimbam nerăbdător prin cameră. Manuscrisul stătea într-o mapă de culoarea indigoului, cu margini aurii. Matei mi-o dăduse, spunându-mi că se ocupase personal de întreaga regie a licitaţiei, urmărind în detaliu fiecare scenă. Se înscriseseră douăzeci şi unu de bărbaţi în cursa pentru Zulnia. Patruzeci şi două de urechi îşi vor ascuţi auzul, pândind cu lăcomie fiecare cuvînt, două zeci şi una de minţi îşi vor deschide porţile imaginaţiei, însoţindu-mi personajul pas cu pas.
Chiar dacă nu-mi găseam locul, în suflet eram totuşi liniştit. Femeia mea era perfectă! Avea tot ce-şi putea dori un bărbat. Mai neplăcut era că şi eu eram bărbat şi-n sinea mea mi-o doream numai pentru mine... Dar, arta cere sacrificii... Şi chiar asta simţeam! Că duc un miel la tăiere... Începeam să-l înţeleg pe Avraam...


Fragment din romanul Chiriaşul de la demisol