Decapitaţii

Îmi imaginez nişte animale mari, bălăngănindu-se nesigure, sângerând din ce în ce mai abundent... Cu picioare puternice, lovesc în ritmuri sacadate pământul, transformând mai apoi tropăitul nervos în paşi rari, tulburători. Par a nu dori să cadă, sprijinindu-se într-un echilibru precar, de pământul ce nu mai ascultă. Capetele zac aruncate pe ici pe colo, îngheţate în neputinţă. Aşa văd eu acum, instituţiile statului... Mastodonţi decapitaţi, în spasmele de dinaintea morţii. Iar printre ei, nişte oameni veseli şi zâmbitori, care-i privesc cu nonşalanţă. Merg pe biciclete, încalecă cai, sparg ouă de frunte, dansează cu ţigănci ori pur şi simplu se joacă cu mingea. Din instituţiile statului, ies la început oameni decapitaţi, apoi din ce în ce mai tăiaţi, până la umeri, până la brâu, până la genunghi, până la glezne. La apus de soare, ies doar pantofi! Dar şi aceştia sunt din ce în ce mai stâlciţi, mai ponosiţi, mai obosiţi. Frumuseţea crepusculară este la final întreruptă de tălpi deformate, care se târâie printre oamenii aceia veseli care merg pe biciclete, beau şampanie, dansează cu ţigănci...
Eu? Stau şi privesc... Perplexitatea îmi amorţeşte gândurile, lăsându-mi doar ochii să privească.

Lumină!

De-am fi mai buni de astăzi, mai înţelepţi, mai drepţi... Mai simpli, mai curaţi... Dacă am avea şansa de-a ne întoarce la noi, cei ce am fost cândva... Dacă am mai putea simţi mirosul soarelui în încingerea pământului, dacă am mai putea auzi bâzâitul bondarului, freamătul tufelor de iasomie, fluieratul prietenilor, vâjâitul mingii pe la ureche, dacă am mai putea simţi gustul sărat al mării ori ghiontul unei pietre în talpa încălţării... Of, dulce şi profundă libertate a copilăriei... De ce oare, anii vin cu desagi grei, încărcaţi cu griji şi cu probleme, cu lanţuri pentru suflet şi cu viermuieli de gânduri străine? De ce ne închidem ferestrele inimii cu obloane cenuşii, făcând întunericul şi mai întunecat în adâncul nostru?... Câtă risipă inutilă de întuneric... Ce orbire... Şi totuşi, Lumina s-a aprins din nou, arătându-ne Calea spre cea mai frumoasă şi mai curată trăire a sufletului nostru – spre Început! Dacă am avea puterea de-a vedea...

Doar atât!

Şi nimic mai mult...

Patimi...

Săptămână a tăcerii... Interval al reculegerii, timp întunecat de întrebări... Patimi... Întâlniri cu neputinţa, cu necunoaşterea, cu neînţelegerea. Şapte zile, şapte trepte care coboară în infern, urcând apoi spre Lumină. Emisferă sudică a sufletului nostru, curbă dureroasă, care ne adânceşte an de an în nevolnicie. Săptămâna vine, săptămâna trece, ca un pendul impersonal, oscilând deasupra capetelor, din ce în ce mai jos, din ce în ce mai aproape de vieţile noastre. Şi totuşi, oamenii aleargă... Dar nu privesc în sus... Sunt cuprinşi de o febră tremurândă, care-i mână pe orizontală, deplasându-i între graniţele aride ale superficialului. Magazine! Pieţe! Ouă de piatră, ouă de pluş, miei pe hârtie, torturi cu frişcă... Invitaţii, oaspeţi, vin, ciorapi, poşete, pască, drob, benzină! Griji!... Patimi!... Totul se mişcă, neliniştind timpul. Iar undeva, în seva omenirii, un OM se pregăteşte să moară pentru noi, ascunzându-şi lacrimile printre picăturile de ploaie care sigur cad acum, în grădina Ghetsemani. EL ştie, El vede, EL încă aşteaptă... Însă, refuză să accepte că oamenii aleargă bezmetici printre nimicurile aşezate în cruce, trădându-L şi sacrificându-L iar... Să fie oare, iepuraşul de ciocolată mai dulce decât mântuirea?

Liiceanu şi Pleşu

Cu tot respectul pe care-l practic sincer şi natural, trebuie să scriu Pleşu şi nu Andrei Pleşu ori Domnul Pleşu, fiindcă peste tot, în ultimul timp, apare un cuplu duminical, Pleşu şi Liiceanu! Emisiunea care-i leagă este un adevărat festin, susţinută în esenţă de umorul şi de farmecul indiferent cu care ne-a obişnuit cunoscutul om de cultură, Andrei Pleşu. Temele, mai mult decât incitante, te fac să-ţi reglezi programul zilei, programându-ţi cafeaua şi liniştea, la orele 18.00. Asculţi şi gândeşti. Răspunzi în minte, bucurându-te atunci când pici pe răspunsurile lor ori dai cu nemulţumire din cap, când ceva nu-ţi convine. Şi totuşi, la finalul emisiunii, cel puţin eu, rămân cu un sentiment ciudat de „incomplet”. La început am crezut că emisiunea pare a se termina prea repede... Apoi, am avut impresia că tema se încâlceşte... Dar acum mi-a apărut cu totul şi cu totul altceva. Liiceanu! Un om deja bătrân... Prea dulceag, efeminat, molatic, scurs printre cuvinte, dorind din răsputeri să pară înţelept, dar jucând rolul unui copil neprihănit, care descoperă cu uimire lumea. Mimând eleganţa, nu reuşeşte decât să-şi accentueze lipsa ei. Dansul lebedei nu poate fi interpretat într-un dialog. Cuvintele nu pot fi înfoiate şi apretate în jurul ideilor, precum spumoasele rochii ale balerinelor de la Balsoi. Vocea nu poate fi unduită... Tema făcută acasă nu trebuie citită pe furiş... Toate, nu ne arată altceva, decât un om bătrân, speriat, care de mâine va fi de acord cu toată lumea, pentru a nu supăra pe cineva. Liiceanu se dezumflă sub ochii noştri. Sper să nu înceapă să plângă în emisiuni, de mila fiinţei spre nefiinţă...