Primul an...

A trecut... Şi s-a dus pentru totdeauna spre infinitul uitării, lăsându-şi pe ici, pe colo, doar câteva amintiri. Simfonia Viselor a fost interpretată în acest an de peste şaptezeci de ori, uneori aplaudată la scenă deschisă, alteori, ignorată. Şi totuşi, s-a concertat cu casa închisă, toate biletele fiind dăruite înainte de ridicarea cortinei. Şi pentru mine a fost o surpriză deosebit de plăcută, pentru simplul fapt, că mi-am însoţit gândurile cu un înalt grad de scepticism. Nu credeam în acest nou gen de comunicare. Pianul gândurilor mele şi vioara inimii s-au auzit pe patru continente, ascultate fiind de melomani necunoscuţi, dar şi de prieteni nevăzuţi, cu care am călătorit într-un imaginar necesar sufletului nostru. A fost un an bun, care ne-a certificat încă o dată, că avem nevoie de vise, că aşteptăm în fiecare zi, o lume liniştită. Împreună am evadat, împreună am căutat, zdrobindu-ne lanţurile unor realităţi nedrepte. Şi tot împreună am găsit lumea de dincolo de lumi, o Atlantidă scufundată în stele, oglindă tremurândă a ceea ce ar trebui să fie pe acest pământ. Cuvintele au magia lor... Dacă le iei cu grijă în căuşul minţii, dacă le respecţi strălucirea, dacă le cununi cu voia lor, se vor transforma într-o cheie de aur, cu care poţi deschide şi elibera suflete. Numai aşa se pot metamorfoza în notele muzicale ale unei Simfonii care are şansa de a fi auzită chiar de Dumnezeu.