Echipa bub

De foarte mulţi ani fac eforturi să nu mă amestec nici măcar cu gândul, în jocul de umbre şi penumbre al politichiei noastre ciudate. Asta nu înseamnă că nu văd, aşa cum nu înseamnă, nici laşitate. Pentru mine, democraţia are reguli stricte, iar una dintre ele fiind, concentrarea pe propriile tale proiecte. O societate civilizată şi responsabilă este construită din „domenii”, fiecare ocupându-se cu seriozitate de specificul lui. Politichia este egală cu agricultura, cu medicina, cu ingineria sau cultura, un domeniu bine definit, cu responsabilităţi clare. Expresia „joc politic”, defineşte în esenţă, derapajul societăţii noastre. Jocul este necesar şi valabil în copilărie, atunci când nu există responsabilităţi, aşa cum poate fi continuat, doar în timpul liber, ca o distracţie. A mai apărut şi termenul de „jucător”! Te doare capul, domnule... Şi, ca să nu te mai doară, poţi extinde jocul, de exemplu în medicină, acceptând ca un neurochirurg să se considere şi el un jucător, fiind de acord să-ţi facă o gaură în cap, aşa, din joacă... El de ce să fie obligat să-şi facă meseria după reguli stricte? Îngăduinţa colectivă, lipsa rigorii, toleranţa, duc la anomalii cutremurătoare, cu efecte greu de imaginat. Astăzi asistăm la un dezastru. O maşinărie complicată, cu douăzeci de milioane de butoane, s-a dat rău de tot peste cap, pentru că în „joacă”, nişte „jucători” au apăsat haotic pe comenzi. A apărut echipa bub, un trio greu de imaginat, un fel de tripleţi făcuţi contra naturii, care au dat cu capul, cu mâinile, chiar şi cu picioarele, în pupitrul de comandă al societăţii noastre. S-au jucat micuţii, inventând tot felul de reguli, amuzându-se sau uimindu-se de efectele produse. Eu mă încăpăţânez să-mi imaginez, doamnelor şi domnilor! Cum s-ar fi reacţionat, dacă echipa bub ar fi fost într-o sală de operaţii? Sau într-o sală de concert, ori o biserică... Dacă, în mod direct (pentru că indirect chiar aşa este), le-ar fi fost lăsaţi în grijă, proprii noştri copii?... Am primit în casele vieţilor noastre, cu sau fără voie, echipa bub. Le-am dat o pâine caldă şi frumos rumenită. Dar ei, jucăuşii, ne-au distrus casele vieţilor noastre, lăsându-ne cu geamurile sparte, în plină iarnă. De ce? Răspunsul? În altă simfonie...

Şi ultimul concert

Da. Acesta este ultimul Concert... Luminile se sting aici, pentru a se aprinde mai mult şi mai puternic, la masa mea de lucru. Timpul, stăpânul tuturor, îmi falimentează blogul, fiind insuficient pentru o singură viaţă. Timpul e din ce în ce mai rapace, aspirându-ne zilele ca pe nişte clipe, expirând lucruri începute şi neterminate. Trebuie să scriu, trebuie să mă retrag în liniştea singurătăţii mele, acolo unde mă aşteaptă un Filosof de ocazie (roman în lucru), singur şi trist. L-am neglijat, dar nu l-am părăsit, iar povestea lui trebuie să meargă mai departe. Un personaj, o dată plămădit, trezit fără voia lui din întuneric, tras spre lumină, împins pe pagina unei cărţi, devine o entitate de care eşti răspunzător. Filosoful meu aşteaptă, făcându-se din ce în ce mai palid, suferind de indiferenţa demiurgului său. Mă întorc la el, pentru a-i dărui libertatea, pentru a-i deschide porţile spre o lume care sper că-l va primi. Iar noi? Poate ne vom mai întâlni... Aici ori în Atlantida... Mulţumesc tuturor celor care şi-au făcut timp pentru a asculta Simfonia Viselor, promiţându-le că înaintea fiecărui răsărit, eu stau în nesomn, adunând cuvinte şi imagini pentru cărţile pe care le scriu. Oricum, vă voi anunţa pe această cale, ori de câte ori, vor veni spre voi (prin cărţi), gândurile mele.

Cu respectul cuvenit tuturor celor care iubesc cartea,
A. C. Pahomi



Acesta era ultimul concert pregătit pentru voi, ultima pagină pe care o întorceam înaintea tăcerii. Însă, am primit un telefon! Bizar şi surprinzător! O voce, uşor hârâită, îmi vorbea despre cartea mea, Umbra de dincolo... Despre Simfonia Viselor şi despre momentele în care simte nevoia să evadeze din suferinţa unei maladii necruţătoare. Un om condamnat să trăiască într-un scaun cu rotile, a descoperit libertatea, urcând pe scara literelor mele. Mi-a mulţumit, dându-mi fiori pe şira spinării. Am simţit gustul metalic al vinovăţiei şi m-am răzgândit. Mă voi aşeza la pianul gândurilor mele şi voi cânta la patru mâini, interpretând concerte mari şi concerte mici, pentru un om care poate umbla doar închizându-şi ochii. Stimate Domn, aşezaţi-vă comod, fiindcă voi concerta în continuare, chiar dacă ar fi să o fac numai pentru Dumneavoastă...

Primul an...

A trecut... Şi s-a dus pentru totdeauna spre infinitul uitării, lăsându-şi pe ici, pe colo, doar câteva amintiri. Simfonia Viselor a fost interpretată în acest an de peste şaptezeci de ori, uneori aplaudată la scenă deschisă, alteori, ignorată. Şi totuşi, s-a concertat cu casa închisă, toate biletele fiind dăruite înainte de ridicarea cortinei. Şi pentru mine a fost o surpriză deosebit de plăcută, pentru simplul fapt, că mi-am însoţit gândurile cu un înalt grad de scepticism. Nu credeam în acest nou gen de comunicare. Pianul gândurilor mele şi vioara inimii s-au auzit pe patru continente, ascultate fiind de melomani necunoscuţi, dar şi de prieteni nevăzuţi, cu care am călătorit într-un imaginar necesar sufletului nostru. A fost un an bun, care ne-a certificat încă o dată, că avem nevoie de vise, că aşteptăm în fiecare zi, o lume liniştită. Împreună am evadat, împreună am căutat, zdrobindu-ne lanţurile unor realităţi nedrepte. Şi tot împreună am găsit lumea de dincolo de lumi, o Atlantidă scufundată în stele, oglindă tremurândă a ceea ce ar trebui să fie pe acest pământ. Cuvintele au magia lor... Dacă le iei cu grijă în căuşul minţii, dacă le respecţi strălucirea, dacă le cununi cu voia lor, se vor transforma într-o cheie de aur, cu care poţi deschide şi elibera suflete. Numai aşa se pot metamorfoza în notele muzicale ale unei Simfonii care are şansa de a fi auzită chiar de Dumnezeu.

Un individ poate fi fericit. O comunitate, niciodată!

„O zi, o cifră, un nou vis. An de an, într-o singură zi, trezim în sufletul nostru orologiul vieţii, ascultându-i cu atenţie bătăile. Calculăm. Cu plus şi cu minus. Adunăm şi scădem, eliminând natural înmulţirile şi împărţirile sau, altfel zis, multiplicările şi divi­zările, care n-au făcut altceva decât să ne amăgească, îndepărtându-ne de simplul şi eternul joc dintre câştig şi pierdere. Ce ne-am dorit în viaţă şi ce am reuşit... Şi-n fiecare an, orologiul ne uimeşte, bucurându-ne câteodată şi dezamăgindu-ne de cele mai multe ori. Însă, cu trecerea anilor, valorile se schimbă radical.

În ciuda vremurilor grele, în care haosul pare a nu se mai termina, liniştea interioară devine din ce în ce mai prezentă, detaşându-ne tot mai mult de un spectacol obositor şi de multe ori grotesc, în care am fost chiar noi, actori. Lucrurile se văd cu totul altfel... Inutilul îşi schimbă valenţele, timpul devine din nou timp, cenuşiul dispare, lăsând contururi clare între alb şi negru. Între aceste graniţe net contrastante apar adevărate culori şi nuanţe, care ne definesc corect frumosul şi urâtul, dându-ne şansa rară de a înţelege cu adevărat care a fost năzuinţa vieţii noastre.

Ce ne-am dorit, ce ne-a displăcut şi unde ne-am rătăcit inutil. O concluzie pentru cifra şaptezeci? Şi eu, şi tu, şi el ne-am împleticit în utopii, ignorând simplitatea şi realitatea vieţii. Un individ poate fi fericit. O comunitate, niciodată! Şi asta, poate pentru simplul motiv că fericirea este învelişul fiecărui suflet. Valorile ei sunt mult prea diferite. Eu? Mulţumesc lui Dumnezeu! Sunt sănătos, am o nevastă solidară cu mine şi trăiesc fără patimă şi fără ură – «sine ira et studio», vorba lui Tacit –, privind în jurul meu fără a mai vrea să-i înţeleg pe ceilalţi. Şi asta, întrucât ceea ce merită cunoscut cu adevărat, nu poate fi găsit în vacarmul trufiilor omeneşti. Ce-mi mai pot dori? Să descopere cât mai mulţi oameni aceste lucruri nepreţuite! Şi pentru că, de ziua mea, vreau eu să vă fac un cadou, ambalat în sinceritate, vă dăruiesc un secret: fericirea unui om stă ascunsă în sufletul lui! Trebuie doar curăţat locul...”

Articol apărut în Jurnalul Naţional

Două arte

Andreea. Un nume. Un contur vocal, o identitate abstractă. Fără să o cunosc personal, i-am dăruit două cărţi – Ademenirea şi Umbra de dincolo... – le-a citit, fără să mă cunoască. Şi eu eram pentru ea, un nume, un contur vocal ori o identitate abstractă. Dar ne întâlneam într-o ţară a nimănui, fără vămi şi fără legi, un tărâm fără materie, numit pe furiş, sensibilitate. Andreea pictează... Eu scriu.... Suflete rătăcite între lumi, secate de întrebări dureroase, inimi aşezate în troiţe la răscruce de drum, voaluri de vise. Şi eu şi Andreea, căutăm... Mi-a dăruit două tablouri! Două cărţi, două tablouri! Două arte, acelaşi strigăt... Îţi mulţumesc, Andreea! Şi-ţi mărturisesc că dragi îmi sunt tablourile tale, fiindcă prin nuanţe şi culori mi-ai tradus gândurile. Eu scriu pentru ca tu să pictezi, iar tu să pictezi, pentru ca eu să pot scrie. Alături de noi vor fi sculptori, compozitori, poeţi... Şi împreună vom dărui celor de lângă noi, covor de stele.
Iar vouă, cititorilor mei, vă spun un secret: Andreea Condeescu vă poate picta visele, aşezându-le cu delicateţe într-o galerie a amintirilor.


Tablou pictat de Andreea Condeescu