Poate scriu, pentru a mă simţi ca o gazdă primitoare, ca un om care nu e niciodată singur, şi deschid uşi mari către lumi ascunse, lumi paralele, existente undeva. Aşa, prin mine, se va întâlni şi Matei cu Zulnia - el real, acum şi aici, ea, femeie adevărată cândva. Poate se vor iubi, ignorând văzutul şi nevăzutul, anulând stratificaţia geometrică a vieţii şi a morţii. Dacă o aduc pe ea sau îl voi duce pe el în ţara nimănui, nici nu contează. Dacă vor fi împreună, vorbindu-şi fără cuvinte, iubindu-se fără trupuri, locuind pentru câteva clipe împreună, voi reuşi să leg cu fire nevăzute, viaţa de moarte. Să le fac pe amândouă să se dorească, să se iubească, să formeze un tot, dizolvând astfel teama existentă sigur în fiecare. În sinea mea, cred că şi sufletele nenăscute se tem să vină spre noi, aşa cum şi noi ne simţim străbătuţi de fiori, privind spre moarte. Dar, cum nici un om nu s-a întors de „dincolo“ după ce a trecut de pragul vieţii, putem spera că liniştea şi lumina sunt „acolo“, în existenţe imponderabile, hrana dulce a sufletului omenesc.
Sala de lectură era mângâiată de sunetul plăcut al foilor întoarse la intervale neregulate. Mirosea a carte şi a cetină, de la rafturile pline, privite de bradul înalt care se împodobise pentru aşteptarea Pruncului Sfînt. Chiar dacă lectorii călătoreau cu mintea prin lumi nevăzute, sufletele lor erau aici, prinse de vraja apropiatului Crăciun. Eu colindam deja, undeva pe malurile Trotuşului, acum înfofolite în zăpadă, căutând urme pierdute în istorie. Răsfoiam cărţi, notându-mi grăbit orice credeam că mă poate apropia de Zulnia. Făceam paşi de hârtie, foşnitori şi îngălbeniţi, nesiguri în labirintul întortochiat al trecutului. Aşa am ajuns la Târgu Ocna, ameţit între vifor şi soare, între drame şi fericiri trecătoare, intrând neinvitat în casa şi viaţa lui Radu Strurdza, nefericitul tată al Zulniei şi al Fatmei. I se spunea Rudolf sau Rodolphe, după cum se vorbea în saloane, nemţeşte ori franţuzeşte... L-am întâlnit plimbându-se singur, călare sau umblând pe jos, spre Măgura, prin pădurile dese şi tainice ale Cireşoaiei. L-am regăsit în iatacurile luminoase ale reşedinţei unchiului său, Costache Negri, vorbind egal de o politică care nu părea să-l intereseze cu adevărat. L-am privit citind în biroul său, Les discours philosophiques de Bergerac, de Maine de Biran, dar toate imaginile îmi aduceau tristeţea şi neîmplinirea unui om. Un om singur, dureros de singur, căutând acolo unde ştia foarte bine, că nu va mai găsi nimic, niciodată.
Fragmente din romanul Chiriasul de la demisol
Un roman superb care merită citit şi premiat.
RăspundețiȘtergere