Papusa ruseasca

Eram singură acum, parcă mai singură ca niciodată, oprită pentru o vreme, într-o lume străină, aleasă de mine la întâmplare, ca un refugiu lipsit de importanţă. Fugisem departe de ceea ce fusesem, căutând linişte deplină, nebănuind că-n orice colţ al lumii, viaţa îşi aşterne firesc, destinele urzelii ei. Bogaţi sau săraci, suntem prizonierii neputincioşi ai întrebărilor, de cele mai multe ori, fără răspuns. Îmi apărea imaginea unei păpuşi ruseşti, care desfăcându-se, scotea la iveală alta, identică prin pictură, diferită prin dimensiuni.

Simţem că nu mai pot fugi mult timp de mine, amintiri vechi rotindu-se lacome în jurul meu, cerând explicaţiile pentru care nu mă simţeam deloc pregătită. Îmi asumam gestul făcut, ştiind în adâncul sufletului, că doar aşa voi putea merge mai departe, spre un departe complet necunoscut. De mii şi mii de ori aş fi făcut acest pas temerar, dar dependenţa financiară nu mi-a îngăduit niciodată. A trebuit să îndur, să aştept şi cel mai dureros, să mă mint. Frumos sau urât, m-am minţit cu bună ştiinţă, anesteziindu-mi durerile cu vise efemere, nici măcar cu şansa lui Hanibal de a avea visele ascunse în duritatea unei pietre. Visele mele aveau consistenţa pânzei de păianjăn, lipicioase şi distrugătoare, capcane neiertătoare care-mi dădeau doar şansa de a muri în acelaşi loc în care mă zbătusem să evadez. Atunci priveam în jurul meu, mă întrebam îngrijorată, dacă nu sunt nedreaptă, răsfăţată sau nerecunoscătoare, fiindcă avusesem în viaţă parte, de tot ce aceşti oameni de aici, nici nu-şi puteau imagina...

Un bărbat bogat, două fete sănătoase, deosebit de frumoase, o casă superbă, maşini, călătorii, vacanţe. Aveam totul, neavând în realitate, nimic! Mă înconjurasem fără să ştiu cum, de un decor prin care-mi rătăceam sufletul singur şi trist. Simţeam strânsoarea unor măşti pe chipurile noastre, mirosul costumelor de carnaval, vedeam cortina ce refuza să cadă, agăţată accidental în conturile de la bancă. Jucam, jucam ostenitor, aceiaşi piesă proastă, eternă şi laşă, a celor bogaţi fără fericire.

Fragment din romanul Triunghiul Nebunelor

Poate...

Poate scriu, pentru a mă simţi ca o gazdă primitoare, ca un om care nu e niciodată singur, şi deschid uşi mari către lumi ascunse, lumi paralele, existente undeva. Aşa, prin mine, se va întâlni şi Matei cu Zulnia - el real, acum şi aici, ea, femeie adevărată cândva. Poate se vor iubi, ignorând văzutul şi nevăzutul, anulând stratificaţia geometrică a vieţii şi a morţii. Dacă o aduc pe ea sau îl voi duce pe el în ţara nimănui, nici nu contează. Dacă vor fi împreună, vorbindu-şi fără cuvinte, iubindu-se fără trupuri, locuind pentru câteva clipe împreună, voi reuşi să leg cu fire nevăzute, viaţa de moarte. Să le fac pe amândouă să se dorească, să se iubească, să formeze un tot, dizolvând astfel teama existentă sigur în fiecare. În sinea mea, cred că şi sufletele nenăscute se tem să vină spre noi, aşa cum şi noi ne simţim străbătuţi de fiori, privind spre moarte. Dar, cum nici un om nu s-a întors de „dincolo“ după ce a trecut de pragul vieţii, putem spera că liniştea şi lumina sunt „acolo“, în existenţe imponderabile, hrana dulce a sufletului omenesc.

Sala de lectură era mângâiată de sunetul plăcut al foilor întoarse la intervale neregulate. Mirosea a carte şi a cetină, de la rafturile pline, privite de bradul înalt care se împodobise pentru aşteptarea Pruncului Sfînt. Chiar dacă lectorii călătoreau cu mintea prin lumi nevăzute, sufletele lor erau aici, prinse de vraja apropiatului Crăciun. Eu colindam deja, undeva pe malurile Trotuşului, acum înfofolite în zăpadă, căutând urme pierdute în istorie. Răsfoiam cărţi, notându-mi grăbit orice credeam că mă poate apropia de Zulnia. Făceam paşi de hârtie, foşnitori şi îngălbeniţi, nesiguri în labirintul întortochiat al trecutului. Aşa am ajuns la Târgu Ocna, ameţit între vifor şi soare, între drame şi fericiri trecătoare, intrând neinvitat în casa şi viaţa lui Radu Strurdza, nefericitul tată al Zulniei şi al Fatmei. I se spunea Rudolf sau Rodolphe, după cum se vorbea în saloane, nemţeşte ori franţuzeşte... L-am întâlnit plimbându-se singur, călare sau umblând pe jos, spre Măgura, prin pădurile dese şi tainice ale Cireşoaiei. L-am regăsit în iatacurile luminoase ale reşedinţei unchiului său, Costache Negri, vorbind egal de o politică care nu părea să-l intereseze cu adevărat. L-am privit citind în biroul său, Les discours philosophiques de Bergerac, de Maine de Biran, dar toate imaginile îmi aduceau tristeţea şi neîmplinirea unui om. Un om singur, dureros de singur, căutând acolo unde ştia foarte bine, că nu va mai găsi nimic, niciodată.

Fragmente din romanul Chiriasul de la demisol

Nedumerire

"Dar să mă întorc la Narcis... Totdeauna m-a frământat idea perfecţiunii. Există sau nu există? Îmi place să-mi reprezint imaginea lui Narcis, deasupra apei, surprins, uimit, fascinat... Văd oglinda apei, o gâză zbătându-se să nu se înece, o frunză curbată, înţepenită în nemişcarea apei, miros umed, soare generos, linişte... Narcis se priveşte, descoperindu-şi frumuseţea perfectă. Totul dispare în jurul lui, şi întreaga lume devine chipul armonios din oglinda apei. Narcis se apleacă, mintea-i aleargă printre cele mai frumoase cuvinte care încearcă din ce în ce mai neputincioase să-i explice ceea ce vede... Totul începe să se învârtă lin în capul lui, ochii îl dor de atâta concentrare, oglinda apei tremură uşor sub respiraţia din ce în ce mai cadenţată a frumosului Narcis... Se apleacă periculos de mult deasupra apei care-i poate deveni mormânt... vede şi mai vrea să vadă...e lacom de atâta frumuseţe, gura îi salivează de pofta celui care nu se mai poate abţine...şi... vede un coş! Deasupra sprâncenii! Mic, umflat, cu vârful alb gălbui! Stă ascuns printre firele de păr! Narcis se trage cutremurat înapoi! Jignit, disperat, loveşte cu furie apa. Se ridică brusc. Bate din picior. Bate din amândouă, tropăind furios. Strânge pumnii. Se plesneşte peste frunte. Plânge! Perfecţiunea a fost alungată de un coş scârbos! O mică băşică plină cu puroi – ce poate fi mai dezagreabil? Narcis turbează de furie... dar trăieşte! O imperfecţiune i-a salvat viaţa.
Deci, e bine să fii perfect?"

Fragment din romanul Umbra de dincolo...