Concertul nr.11

"E sărbătoare. Sărbătoare mare. Simt nevoia să merg la biserică, pentru a aprinde o lumânare.
Curtea bisericii este aproape plină de oameni, veniţi cu toţii la casa Domnului, pentru închinăciune şi rugăciuni. Îmi fac cu greu loc printre cei care-mi par mult mai credincioşi decât mine, fiindcă ei ştiu să se închine la anumite cuvinte ale preotului, auzite prin difuzoarele montate în afara aşezământului. Eu nu ştiu. Îmi fac cruce când îşi fac şi ceilalţi. Nici nu prea înţeleg ce spune preotul, cuvintele fiindu-i uşor deformate de un hârâit metalic. Ajung pe treptele bisericii, înaintând cu mare greutate, prins zdravăn între umerii unui bărbat care miroase a băutură şi o femeie transpirată. Facem paşi împreună, cu senzaţia că sînt un dop prins într-un zid. Unu. Înainte. Pauză. Doi, înapoi. Pauză. Oamenii se îmbulzesc în tăcere spre uşa masivă a bisericii. Eu nu vreau decât să cumpăr lumânări. Masa compactă se clatină ameninţător. O femeie, proptită zdravăn în pragul uşii se întoarce spre noi înfuriată şi cu o voce rea, ne dojeneşte:
– Da’ ce vă împingeţi aşa, nesimţiţilor! Nu vedeţi că nu e loc?
O buclă de păr i se zguduie frenetic în vârful capului, plimbată de mişcările ferme cu care-şi completează cuvintele. Ne oprim ruşinaţi. Eu prind curaj şi-i spun că vreau doar să cumpăr lumânări. Femeia jandarm mă fixează cu ochi plini de venin.
– Şi de unde vrei să-ţi dau eu lumânări? Eşti chior? Nu vezi ce-i aici?
– Da’ tu ce stai în uşă ca un boţ? sări ca ars bărbatul de lângă mine, întinzându-şi gâtul înainte, ca un gâscan înfuriat. Biserica-i a tuturor, grăsano!
– Tu vorbeşti? atacă femeia înroşindu-se. Tu să ţii uşile bodegilor, beţivan nenorocit. Ne-ai ameţit cu mirosul ăsta de poşircă!
Slujba continua peste capetele noastre, sacadată de miluiri rugătoare.
– Ei, ce să zic, îl miroşi tu pe domnu’, interveni cu agresivitate o altă femeie. Stai acolo ca o cloşcă şi faci pe şefa...
– Da? Fac pe şefa? Vino dumneata aici, în locul meu şi dă-i mitocanului ăsta lumânări.
Mitocanul eram eu.
O altă femeie chema la ordine enoriaşii înfierbântaţi, ţuguindu-şi buzele nemulţumită.
– Linişte! Nu vă e ruşine? Sunteţi la uşa bisericii!
Cineva voia să iasă din biserică, dar părea aproape imposibil.
– Lăsaţi-mă să ies, oameni buni, simt că leşin!
– Leşină, că oricum nu cazi în înghesuiala asta, se auzi o voce amuzată în spatele meu.
Abia acum puteam vedea cine se chinuia din răsputeri să-şi facă loc spre ieşire. O femeie palidă, slabă, cu o tunsoare aspră, aproape bărbătească, dădea din coate cu disperare, împingându-şi pieptul înainte. Nimeni nu se clintea, fiecare ţinându-şi locul cu încăpăţânare, întărind astfel obstacolul femeii.
– Am nevoie de aer, continuă femeia cu un glas care se apropia cu repeziciune de o criză de isterie.
– Da’ când ai intrat ţi-a plăcut?
– Lăsaţi femeia să iasă!
– N-o lăsaţi, să se înveţe minte!
Voci venite din toate părţile, participau la aventura femeii, ignorând slujba care continua, chemând credincioşii la iubire, la bunătate, la dărnicie...
Peste umărul meu apăru o mână puternică care o prinse zdravăn pe femeie şi o smulse ca un forceps din încrengătura umană. Aceasta avea ochii holbaţi, poate din lipsă de aer, poate de uimire, cine putea şti sau ce mai conta. Am profitat de culoarul făcut de trupul femeii şi am ieşit în urma ei din pântecul vârtos al enoriaşilor veniţi la rugăciune."
Fragment din "Umbra de dincolo..."

Concertul Nr. 10

Lin, zilele trec ca nişte pagini răsfoite fără grabă. Concert de gânduri... În cartea lumii noastre sunt patru capitole distincte, numite anotimpuri. Pe calendarul neamului meu, fiecare lună e scrisă cu roşu şi negru, zile de muncă, zile de sărbătoare... Mult negru, roşu puţin... Acum e primăvară şi se apropie de noi încet, cea mai tainică şi misterioasă sărbătoare. Amestec între roşu şi negru, între moarte şi viaţă, muncă (spirituală) şi sărbătoare... Vine spre noi, Paştele! Noua şansă... Trece doar o singură dată în an peste sufletele noastre, ca mâna bătrână a unui mare înţelept, o mângâiere care ne dă fiori, amintindu-ne în miez de noapte, că există în om şi-un interior. Legendă milenară plimbată elegant printre generaţii, Învierea Domnului îşi trimite spre noi, deja, razele. Ea vine, înconjurată de şoaptele unui alai imperial, anunţându-ne că se apropie noaptea în care bat clopote mari de argint, cu sunete grave. E ca o alarmă istorică, prin care ameninţarea unei invazii ne este semnalată, o prevenire a înrobirii noastre, a pierderii ori a ratării. Îndrăznind să trecem de legendă, rămânem cu întrebări fără răspunsuri, care ne macină făina minţii fără a fi în stare să plămădim un aluat hrănitor. De fapt, ce încearcă de peste două mii de ani să ne spună această sărbătoare? Ea e cuprinsă într-o ecuaţie relativ simplă – oameni, desfrâu, trădare, moarte, înviere! Oameni suntem, desfrâu avem cât cuprinde, trădarea stă cu noi la masă, dar, încă n-am murit pentru a învia. Ce-o fi însemnând? Iisus, aducătorul iubirii este prins, umilit, crucificat. Este pedepsit, ridicat deasupra pământului, bătut în cuie, cu braţele larg deschise... Dar dacă trecem de imagini şi vedem cu totul altceva? Iisus e Fiul lui Dumnezeu, dar e şi puţin Om... El a fost omorât pe o cruce, simbol al verticalului unit cu orizontalul. Mai exact, al totului. Rotind o cruce, cuprinzi în ea, toate punctele unui spaţiu. Iisus a fost ridicat de pe pământ, chinuindu-se deasupra oamenilor obişnuiţi... El este aşezat între cer şi pământ, loc de unde-i cere Tatălui iertare pentru oameni şi ajutor pentru El. Iisus uneşte cerul cu pământul... El e Aducătorul, Deţinătorul şi Învăţătorul care transmite mesajul divin. Şi care e acela? Iubirea! Iubirea de ce? Fiindcă bărbaţii iubesc femeile şi femeile iubesc bărbaţii. De ce-ar mai bate clopotele pentru un lucru atât de cunoscut? Oare ceea ce fac oamenii între ei nu este iubire? Trebuie ea să conţină şi soacra şi vecinul? Şi livada şi fluturele, pietrele, apele, stelele, vântul, zăpada, luna... Şi atunci, ce mai rămâne din disperarea pentru o plasmă, o poşetă, un Ferrari? Unde să încapă toate astea, când biata minte a omului este ademenită de luminile artificiale ale Mall-urilor? Pe ce raft se poate pune nisipul ori marea? Şi la ce preţ, mă rog? Se fac reduceri? Păi, cum să rupi gura prietenilor cu o rază de soare? E gratis şi e accesibilă tuturor... Cum să iubeşti ceva atât de la-ndemănă, zău aşa? Cum să-ţi traduci astăzi cuvântul iubire, când te arunci în înspumate vise cu un contur de telefon mobil, pândind reclame, oferte, firme, jocuri, tânjeşti după tocurile înalte ale femeilor de unică folosinţă, asculţi până la extaz muzica acestor vremuri, numită ţâţe-buci, ţâţe-buci? Iubeşti, înfigi cuţitul în amantă, dai foc garsonierei în care ai fost înşelat, sorbi înroşindu-şi limba, cafea în Dorobanţi, tunezi motoare... Totul cu frenezie, cu patimă... De ce bat clopotele? Şi totuşi, la început a fost cuvântul... Iar noaptea în care plouă peste noi cu raze de lumină, ne spune-n şoapte ascunse că acel cuvânt a fost Iubirea! Că ni s-a dat la toţi, în mod egal, urmând s-o dăruim la rândul nostru. Prin zâmbet, printr-o stea ori printr-o simplă mângâiere, mană căzută peste noi de pe crucea care rotindu-se, reprezintă Totul! Opreşte-te puţin! Întoarce-te cu spatele la rafturi şi priveşte cu lăcomie pe fereastră. Ascultă! În depărtare, bat clopote mari, de argint.

Concertul Nr. 9

Întotdeauna mi-a plăcut să stau departe de treburile cetăţii. Să privesc, încercând să înţeleg procesul complicat prin care un organism viu, cu respiraţie grea sau vioaie, străbate căile întortochiate ale timpului. Am comparat societatea românească cu o colonie de viermi care se mişcă neîncetat sub stratul gros al civilizaţiei, nereuşind să străbată distanţa când mare, când mică, dintre normal şi anormal. N-am înţeles însă niciodată, de ce nu reuşim să depăşim un minim prag al decenţei, să ne disciplinăm cât de cât, să devenim o comunitate vertebrată, cu mişcări fireşti, controlate de conştientizarea firească a faptului că suntem totuşi o sumă de indivizi. Fiecare exemplar este plin de calităţi, nelipsit însă şi de defecte. Inteligenţa este rotită pe ADN-ul acestui neam, spiritul practic, prezent, credinţa existentă, omenia o găseşti pretutindeni şi totuşi... Ceva nu se leagă! Se porneşte înainte, se stă apoi puţin pe loc, după care, începe divizarea. Ţăndări se face totul! Iar se unesc oamenii, formând familii, comitete de bloc, asociaţii, fundaţii, partide, pline de bune intenţii, de vise, de nevoi, toate necesare, vitale chiar, dar guvernate de blestemul dezbinării. De ce? Sigur s-a pierdut ceva! Zalele care unesc piesele. Legătura... Liantul... Ceva ne rupe unii de alţii... Mai nou, a apărut în societatea noastră, o ghilotină cu miros de hoit, care decapitează deja categorii, fără a mai avea răbdarea de-a ucide bob cu bob. Pe lama tăioasă şi plină de pete sângerii, scrie cu litere negre, Ucid nesimţiţi! Şi pe butuc sunt puse laolaltă, o mulţime de capete încărunţite, care poartă numele colectiv de pensionari! Acum, ei sunt nesimţiţii! Pentru că există, pentru că ne încurcă, pentru că trăiesc prea mult, pentru că se mişcă încet, nu produc, ba mai mult, pentru că mănâncă! Ne ucidem bătrânii! Ne ghilotinăm trecutul... Suntem nebuni! Un popor care nu-şi protejeză copiii şi bătrânii, nu-şi merită locul pe harta lumi. La adăpost de toate relele istoriei, au fost mereu şi prioritar duşi, bătrânii şi copiii! Noi îi condamnăm pe primi, urmând fără doar şi poate, să ne decapităm urmaşii. Deja, prin incultură, procesul a început... Ce se întâmplă cu noi, Doamne? De ce am ajuns atât de incapabili, încât să nu putem respecta şi însenina vieţile celor care au vegheat asupra noastră? Cum acceptăm ca părinţii şi bunicii noştri să fie făcuţi nesimţiţi, fără ca furia să ne întunece minţile? Privim vinovaţi, umilirea şi crucificarea propriului nostru trecut, fără a împiedica o nouă crimă înfiorătoare, de care mai devreme sau mai târziu, va trebui să dăm socoteală! De ce nu facem zid de netrecut, în jurul valorilor, lăsând pe orice nefericit chinuit de complexe să ne murdărească operele noastre de artă. Naive ori rafinate, portretele părinţilor sau cele ale bunicilor, conţin amintirile, trăirile, culorile sufletelor noastre. Ei suntem noi, uşor modificaţi, iar prin umilirea şi înjosirea lor, ne mânjim cu cele mai scârboase noroaie. Neputinţa lor de a se apăra ne va ajunge pe toţi, meritându-ne amara cupă a trădării. Unde şi când, ne-am pierdut, Doamne, demnitatea? Cum de nu mai suntem în stare să ne apărăm proprietatea? Fiindcă, cu ruşine îţi mărturisim Doamne, că suntem conştienţi de faptul că părinţii sunt ai noştri şi numai ai noştri, trunchiuri cu rădăcini adânc înfipte în pământ, pe care astăzi, prin indiferenţă, îi lăsăm pradă drujbelor cu dinţii strâmbi. Şi mai ştim, Doamne, că fără ei, pământul acesta va fi pustiu, nivelat de vânturi dezlănţuite şi nebune... Iar noi, orfani murdari şi sărăciţi, vom bate pe la uşi străine, cerşind o bucată de pâine, un sfat, o mângâiere, pe care nu le vom mai primi niciodată, cu dragoste... De ce, Doamne? Eu mă retrag, stând departe de treburile cetăţii... Privesc, încercând să înţeleg procesul complicat prin care un organism viu, cu respiraţie grea sau vioaie, străbate căile întortochiate ale timpurilor... Dar în tăcerea mea, eu îmi iubesc şi îmi respect părinţii, ştiind că-mi sunt averea care trebuie bine păzită. Şi-Ţi mulţumesc Doamne, că încă îi mai am! Prin ei, puterea-mi este mult mai mare, eu devenind legătura dintre trecut şi viitor, om întreg, fiu şi părinte, cumpăna care ţine în echilibru, un neam... Şi totuşi, dacă cineva ar îndrăzni să-mi facă părinţii nesimţiţi, l-aş lovi fără milă! Nu-mi lipseşte, decât ceva care să mă facă să reacţionez la fel, în apărarea oricărui bătrân întâlnit pe stradă... Dar ce? Poate seva care circulă prin întregul Copac, cea care hrăneşte şi face să existe, cu nume rostit în şoaptă şi cu jenă – dragostea de ţară şi de neam... Când iubeşti eşti mândru de ceea ce tu iubeşti!... Oare nu mai iubim? Atunci, din păcate, trebuie să divorţăm de naţionalitatea noastră şi să lăsăm să se aleagă praful de tot... Să devenim beduini nomazi, în deşertul adormirii noastre, povestind din când în când în jurul focurilor cu care vom rămâne în suflet, despre o ţară cu păduri mari şi umbroase... O ţară de legendă, peste care noi am lăsat să coboare o ghilotină care ne-a decapitat fiinţa naţională... Vom fi trupuri murdare, fără cap... Dezgustător! Îmi cer scuze, pentru acest concert bizar, în care instrumentele au luat-o razna, dar din păcate, îl aud şi eu, tot atât de bine ca şi tine. Şi tare ne mai deranjează auzul fin al sufletelor noastre...