Concertul Nr.4

"Ţinea o mână adânc înfundată într-un buzunar, iar cu cealaltă parcă-şi dirija concertul propriilor cuvinte.
– Deci, toţi îmi prevesteau o viaţă scăldată în lumină, primită sau dăruită, însă lumină... Dar sensul de scânteie, poate fi interpretat ca un impuls, un imbold, dar şi ca o provocare de incendiu, ceea ce ar duce la foc, la ardere, la distrugere. Dar şi la căldură... Ei, aici vine partea frumoasă. Nu trebuie uitat Lucifer! Ângerul căzut, stăpânul iadului, a focului veşnic...
– Luci, mă sperii!
– Am spus că ne jucăm! Ema, nu te speria, pentru că nu fac altceva, decât să împletesc idei. Stai liniştită, că nu sunt eu mai păcătoasă decât alţii...
– Totuşi, nu înţeleg! De unde ai învăţat să vorbeşti aşa?
– Poate nu e prea frumos ce fac... Draga mea, nu puterile malefice mă ajută, ci facultatea de filosofie pe care am treminat-o. Nimeni nu ştie aici, în mahala, nici cine sunt, nici de unde vin.
– Cum? Vorbeşti serios?
– Da. Ţi-am spus că sunt fugită din lumea mea. Dacă la început, am vrut să-mi pierd urma pentru o vreme, acum, mi-am pierdut chiar eu, drumul înapoi. M-am prăbuşit Ema, în propia mea persoană. Nu cred că înţelegi acum, dar îţi spun toate astea, tocmai pentru că am senzaţia că şi tu eşti pe acelaşi drum. De când te-am văzut am înţeles, pentru că m-am văzut pe mine în urmă cu foarte mulţi ani. Un moment zero al vieţii, în care am decis să schimb tot, un moment în care te decizi să cazi cât mai adânc, pentru a reînvia prin propria persoană.
– Nu pot să cred!
M-am oprit în mijlocul străzii, privind-o pe femeia din faţa mea. Masivă, neglijentă, indiferentă, tristă.
– Priveşte, Ema. Priveşte ca într-o oglindă, luând în calcul şi această variantă reală. Chiar ţi-ai dori să fi ca mine? Îţi spun acum toate aceste adevăruri, tocmai pentru a-ţi da şansa de a fugi. Tu ai încă proaspăt în minte drumul înapoi. Pleacă!
– Nu. Înapoi nu mai pot pleca. Pot sta pe loc sau merge înainte, Luci. Dacă m-aş întoarce, m-aş condamna pe viaţă şi niciodată nu mi-aş mai da voie să mă revolt. Mă cunosc destul de bine şi oricât de greu mi-ar fi acum, oricât de frică, pentru că trebuie să recunosc că-mi este foarte frică de tot ce fac, merg înainte, dacă nu până la capăt, cel puţin pe un alt drum.
– Dar această mahala nu este un drum, Ema, ci o mlaştină cu nisipuri mişcătoare, nu înţelegi? Aici, făcând mişcări disperate pentru a te salva, te scufunzi tot mai mult, ajungând târziu la înţelepciunea de a nu te mai agita inutil şi asta numai atunci când ţi-a rămas afară doar capul, pentru a respira. Mahalaua, e un loc în care nu există decât şansa de a respira... Fugi!
– Dar n-am venit aici ca să rămân, Luci! Pur şi simplu, am ajuns, oprindu-mă. Stau, mă odihnesc şi plec.
Am continuat să ne plimbăm, de data asta în tăcere. Tufe de caprifoi se întindeau peste gardurile strâmbe, trăgând cu urechea la discuţiile noastre, cerşindu-mi prin mii şi mii de ramuri, să le iau şi pe ele din acest loc, dacă voi reuşi vreodată să plec. Ceea ce nu ştiau ele, şi nici Luci, era că aveam bani mulţi, foarte mulţi bani, că puteam pleca acum sau mai târziu, oricând şi oriunde.
– Straniu, spuse Luci spărgând tăcerea. În aceeaşi ordine mi-am repetat de zeci de ori şi eu – stau, mă odihnesc şi plec! Dar am stat, m-am odihnit şi n-am mai plecat... N-am mai putut.
– Spui că ai făcut o facultate. Şi te cred. Ce cauţi aici?
– Poate tocmai pentru că am făcut filosofia, spuse râzând. Am ajuns la concluzia tristă, că femeile n-ar trebui lăsate să gândească, pentru că luând totul în serios, de multe ori aplică teoriile filosofice şi se confundă cu ele. Când ţi-am spus că m-am zbătut într-un nisip mişcător, nu am glumit. Mi-a rămas doar posibilitatea de a respira şi nu mai am curaj să fac nici o mişcare, pentru că sigur voi fi înghiţită de nisipuri.
– Nu înţeleg! Dar dacă cineva îţi aruncă o funie?
– Ar fi două variante: una, în mişcarea mea disperată aş reuşi să prind miraculoasa şansă, doi, tocmai mişcarea mea disperată m-ar scufunda pentru totdeauna. În concluzie, întrucât nu există miracole şi nici garanţii că aş reuşi, trebuie să stau nemişcată, privind în jurul meu, adaptându-mă.
– Nu crezi că şansa de a reuşi vine tocmai din disperare?
– Cred că numai atunci când ai atins limita ei cea mai de jos, Ema. Atunci când nu mai ai nici o şansă. Şi cine îţi poate garanta?
– Îţi garantez eu, păpuşă! Fane, uite bă două paraşute!
M-am speriat groaznic. Lângă noi, apărut de nicăieri, un bărbat gras, tuciuriu, rânjea arătându-şi nişte dinţi mărunţi, murdari şi stricaţi. Avea pantaloni scurţi, înfloraţi, papuci de plastic rupţi, legaţi cu sârmă, o burtă enormă, plină de păr transpirat. Am văzut totul într-o clipă, ca o fotografiere generată de spaimă.
– Aţi ieşit să vă răcoriţi, bombonelelor? Fane, vino bă, că e două! Ajută-mă că nu vreau să plece fetele nemulţumite, strigă bărbatul râzând."
Fragment din Triunghiul Nebunelor