"Noaptea adâncă tăcea. Lumina lunii, picta pe aşternutul de satin, povestea tristă a singurătăţii de argint. Două bătăi uşoare în uşă sau poate mi s-a părut? Iar două. Am deschis. Străinul stătea în prag, privindu-mă, tăcut. La ce ar mai fi fost folositoare vorbele, atâta timp cât ochii noştri spuneau totul? Bărbat şi femeie, pictaţi argintiu de razele lunii, ocrotiţi de o linişte neagră, deranjată numai de foşnetul veşmintelor părăsite. Începutul şi sfârşitul, mişcarea şi nemişcarea, plăcerea şi durerea, fericirea şi disperarea, căutarea şi abandonul, uneau de-o potrivă raiul şi iadul din noi. Eram doi, deveniţi unul, fiinţe părăsite de noroc, periculos de incomplete pentru vieţile pe care eram nevoiţi să ni le trăim. Refăceam şi distrugeam fiinţa fabuloasă a jumătăţii de femeie şi a celei de bărbat, rotind pe suprafaţa lumii, un tainic şi solitar androgin. Era viaţă sau era moarte, înălţare sau cădere în gol, nu mai ştiam, nu bănuiam, nu mai conta. Ardeam şi eu, ardea şi el „scrisori din roase plicuri“, sosite pe adresele vieţilor noastre neîmplinite.
Dar când întunericul începu să picotească, străinul dispăru. Tăcut, cu chipul ca o mască a singurătăţii, cu ochi negri de otravă nocturnă, mă mai privi odată, apoi plecă.
Soarele apărea lin, însoţit de o camarilă de lumini, ca un judecător suprem, în faţa căruia întreaga fire se ridică, plecându-şi cu supunere, capul. El aducea strălucirea iscoditoare, care plimbându-se viclean, pătrundea până şi în sufletele muritorilor, cercetând cu lăcomie faptele săvârşite pe timpul şi pe spaţiul nopţii.
Îmi era teamă să mă ridic, vinovată de atâta iubire, consumată nebuneşte din visteria umanităţii. Căutam cu disperare complicitatea umbrelor, căzute efemer în calea adevărului, ca nişte paravane iluzorii. Ce-i mai puteam spune eu soarelui, vlăguită de atâta dăruire în frumos, când el îşi aştepta fireasca venerare? Minciuni?
Ştiam fără echivoc că astăzi nu mai sunt cea de ieri, dar şi că mâine nu voi mai fi cea de azi. Nişte porţi uriaşe se deschiseseră, lăsându-mi drumul liber, spre o altă dimensiune. Ema Iacobescu fusese sacrificată pe un altar cu falduri de satin, plecând o dată cu noaptea aceea, luând cu ea tot, fără a lăsa în urmă nici un testament.
Totuşi, simţeam că trebuie să fac ceva cât mai grabnic, înainte ca întunericul să cuprindă arhiva amintirilor mele, pe care eram foarte dispusă să le risipesc."
Fragment din Triunghiul nebunelor
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu