Concertul Nr.8

Sfârşit de februarie... O altă iarnă albă a schimbat anii, adunând în mâinile unor jucători misterioşi, decarii. Ei îşi trimit lunile, una câte una, dale cu mozaicuri neînţelese, aşezate sub paşii noştri fermi ori temători. Străbatem drumuri cu capete învăluite-n ceaţă, căutând haotic, adevărul. Vrem ceea ce credem că ne aparţine, fără a ne cunoaşte suficient, flămânzi de neastâmpăr şi de nerăbdare. Voinţa ne orbeşte neputinţa, mânându-ne necontenit spre ceva necunoscut, o forţă nevăzută care ne aspiră zilele, nedându-ne timp să înţelegem. Suntem piese de joc, într-o partidă a zeilor, neputincioase trupuri de carne cu scântei divine în priviri, împinse, retrase, intersectate, după reguli inaccesibile nouă. Purtăm în noi cutiuţe negre, memorii mici în care se înregistrează tot, confundându-ne cu turnul de control al lumii. Facem legătura eternă între început şi sfârşit, suntem firele inefabile ale unui sistem despre care nu ştim nimic. Şi totuşi, sfârşitul lui februarie ne binecuvântează cu darul unei promisiuni, strecurând în sufletele noastre speranţa, activându-ne energiile, conectându-ne la marea sursă a universului. De undeva, din adâncuri, vine spre noi miros de crud, se aud sunetele seminţelor sparte sub întâiul strat al pământului, simţim furnicăturile unei noi naşteri, trezindu-ne. Şarpele îşi abandonează pielea, pornind cu trup vechi în coajă nouă, omul îşi îmbracă povara unui an în plus, începând un drum, cu suflet de copil. Începem fiecare anotimp ca pe o viaţă inedită, căutând răspunsuri, privind peste imagini, descoperind profunzimi, descifrând mesaje, jucându-ne frumos cu tot ceea ce ne este dat să trăim. Şi parcă, din an în an, iubim mai mult, mai înţelept, deschizându-ni-se unghiul spre pretutindeni, ca lumina unui far care umileşte furia întunericului. Sfârşit de februarie, început de viaţă... Cititorule, ascultă... Se aud primele acorduri ale unei simfonii grandioase, irepetabile, intitulată, viaţa şi şansa ta. Poţi avea vioiciunea pianului, duioşia viorii, complexitatea dirijorului, numai dacă nu uiţi că partitura a fost scrisă deja, rămânându-ţi doar posibilitatea de a-ţi alege instrumentul. Ai şansa din nou să faci deosebirea între talgere şi harfă... Eu stau lângă tine, privindu-te cu atenţie prin ochii minţii. Audiţie plăcută!

Concertul Nr.7

"– Pot face o deosebire clară între locurile care m-au impresionat şi cele pe care le-am simţit, trăindu-mă. Am adulmecat istoria, respirând cu lăcomie pe străzile Romei, m-am adăpostit la umbra copacilor parizieni, admirând rafinamentul, mi-am privit chipul în apele neodihnite ale Veneţiei, am călătorit prin Viena în caleşti, m-am ferit de rigorile germane, admirându-le… Am zăbovit în sălile muzeelor, m-am simţit umilit de arcadele catedralelor, am lenevit în faţa statuilor…am văzut ! Ochii şi mintea mi-au fost răsfăţate de sinagogi, biserici, catedrale şi moschei… Pietre mutate de oameni, aşezate cu ştiinţa vremurilor, pentru vieţuiri efemere. Am călcat pe misteriosul nord al Africii: Leptis Magna, Cartagina, Bulla Regia, Dugga, Volubilis… toate pârjolite de vitregia timpului, rămase astăzi, vise de nisip. Peste tot am iscodit cu ochii şi cugetul flămând. Am căutat ceva numai pentru mine, un fel de întâlnire peste gânduri, o îmbrăţişare promisă în taină, un amor fără trup, care să mă unească cu locul, modificându-mă. Acum, când vorbesc, ştiu. Am întâlnit. Şi nu o dată. De două ori. Deşertul şi oceanul.
– De ce le aşezi în această ordine?
– Interesant. Nu le-am întâlnit în această ordine, dar aşa mi-au rămas aşezate în adânc. Întâlnirea cu deşertul am aşteptat-o. M-am pregătit pentru ea, studiindu-mi pas cu pas, nerăbdarea. Voiam să ajung, voiam să fiu, ştiam că mă aşteaptă mut pentru alţii, chemător pentru mine. Când l-am văzut am rămas fără gânduri. Eram eu, era el şi atât. M-a primit în nemărginirea lui, lăsându-mă să-mi anulez forma, purtându-mă printre dune înşelătoare, care se unduiau ademenitor. Deşertul mi-a dăruit frumuseţea spartă în milioane şi milioane de fărâme, învinsă prin divizarea ei, resemnată în înţelepciunea tăcerii. Cer şi nisip, nimic în plus, existenţă grandioasă prin simplitate şi inaccesibilitate. Lumi de privit, lumi de netrăit, lumi complete. Deşertul mi-a devorat calm trupul, lăsându-mă pentru o vreme fără mine. Am fost nisip, întors apoi, într-o clepsidră de carne. De acolo, am plecat împăcat cu neputinţa din mine, conştient fără a fi umilit, de puţinul din om.
– I-ai simţit uscăciunea?
– Nu. Ea nici nu mai conta. Nu-şi avea rostul, fiindcă părea a fi cu mult depăşită. Apoi… oceanul… Furios, uriaş, neliniştit ca însăşi viaţa noastră. În faţa lui, m-am simţit ameninţat, neputincios şi mic, închis în carapacea fiinţei mele, poate ascuns printre organele interne, căutând-mi inima, ca pe un colac de salvare. La început, mărturisesc că mi-a fost teamă. Trăiam poate un sentiment de sclav în faţa unui stăpân temut. Când i-am recunoscut în mine măreţia, cortina fricii a început să urce şi am văzut poate, începutul acestei lumi. Mişcare, necontenita mişcare a vieţii, susţinută de vuietul venit de pretutindeni, umedă, alunecoasă, instabilă, dar cutremurător de puternică prin cantitatea ei. Oceanul pare a şti secretul vieţii, pe care-l apără cu nepotolită furie, neîmputernicit încă să-l lase pradă oamenilor. Deşertul, resemnat, a vrut să-l uite, considerându-l poate neînsemnat, în raport cu liniştea veşniciei."

Fragment din "Ademenirea!

Concertul Nr. 6

Un prieten, drag sufletului meu, mi-a spus că am condeiul îmbrăcat în catifea şi că folosesc cerneală de culoarea majestăţii... Mi-a mai spus că astăzi, regula numărul 1 este: text puţin, fotografii mari şi titluri şocante! Atât! Economia de piaţă s-a extins peste tot, folosind ambalaje cât mai percutante. Bietul consumator de rând vede produsul şi bum! Îi explodează în faţă şi îi deschide portofelul, năucindu-l pentru o clipă şi determinându-l să cumpere un nimic, într-o cutie mare. Ştiu că are dreptate, însă mă încăpăţânez! Chiar dacă există o întreagă industrie de confecţii, în lumea asta mare şi grăbită, mai sunt şi mâini care fac goblenuri. Cu siguranţă, ele nu vor fi niciodată folosite la tapisarea mobilelor cumpărate în rate ori la croirea sacoşelor de piaţă. Dar totdeauna, atunci când omul va simţi nevoia să evadeze dintr-o aglomerare a inutilităţilor, se va refugia în sălile tăcute ale muzeelor. Va face paşi rari, liniştitori, îşi va odihni ochii şi mintea, hrănindu-şi cu lăcomie, sufletul. Cu cât ofensiva „ambalajelor” va fi mai puternică, cu atât vor simţi mai mult, oameni ca tine, nevoia de-a atinge catifeaua. Şi asta, nu fiindcă mi-aş fi îmbrăcat eu condeiul în ea, cât pentru calmarea vieţii tale. Claxoanele din trafic te împing spre Bach sau spre Beethoven, mai mult decât orice cultură muzicală, reclamele dezagreabile, spre Leonardo da Vinci, incredibilele vaci pictate isteric, apărute de ceva vreme în Bucureşti, te „mână” spre Michelangelo. Totul este într-un echilibru... Şi, niciodată, dar niciodată, o carte scrisă de o mână veleitară, nu-l va putea ucide pe Rascolnicov. Tu, la fel de bine ca şi mine simţi toate astea şi citind acum, îmi dai dreptate. Dar nu suntem numai noi doi, fiindcă, din ce în ce mai mulţi oameni se întorc din stradă, spre case liniştite, cu draperii grele de catifea, de culoarea majestăţii...

Concertul Nr.4

"Ţinea o mână adânc înfundată într-un buzunar, iar cu cealaltă parcă-şi dirija concertul propriilor cuvinte.
– Deci, toţi îmi prevesteau o viaţă scăldată în lumină, primită sau dăruită, însă lumină... Dar sensul de scânteie, poate fi interpretat ca un impuls, un imbold, dar şi ca o provocare de incendiu, ceea ce ar duce la foc, la ardere, la distrugere. Dar şi la căldură... Ei, aici vine partea frumoasă. Nu trebuie uitat Lucifer! Ângerul căzut, stăpânul iadului, a focului veşnic...
– Luci, mă sperii!
– Am spus că ne jucăm! Ema, nu te speria, pentru că nu fac altceva, decât să împletesc idei. Stai liniştită, că nu sunt eu mai păcătoasă decât alţii...
– Totuşi, nu înţeleg! De unde ai învăţat să vorbeşti aşa?
– Poate nu e prea frumos ce fac... Draga mea, nu puterile malefice mă ajută, ci facultatea de filosofie pe care am treminat-o. Nimeni nu ştie aici, în mahala, nici cine sunt, nici de unde vin.
– Cum? Vorbeşti serios?
– Da. Ţi-am spus că sunt fugită din lumea mea. Dacă la început, am vrut să-mi pierd urma pentru o vreme, acum, mi-am pierdut chiar eu, drumul înapoi. M-am prăbuşit Ema, în propia mea persoană. Nu cred că înţelegi acum, dar îţi spun toate astea, tocmai pentru că am senzaţia că şi tu eşti pe acelaşi drum. De când te-am văzut am înţeles, pentru că m-am văzut pe mine în urmă cu foarte mulţi ani. Un moment zero al vieţii, în care am decis să schimb tot, un moment în care te decizi să cazi cât mai adânc, pentru a reînvia prin propria persoană.
– Nu pot să cred!
M-am oprit în mijlocul străzii, privind-o pe femeia din faţa mea. Masivă, neglijentă, indiferentă, tristă.
– Priveşte, Ema. Priveşte ca într-o oglindă, luând în calcul şi această variantă reală. Chiar ţi-ai dori să fi ca mine? Îţi spun acum toate aceste adevăruri, tocmai pentru a-ţi da şansa de a fugi. Tu ai încă proaspăt în minte drumul înapoi. Pleacă!
– Nu. Înapoi nu mai pot pleca. Pot sta pe loc sau merge înainte, Luci. Dacă m-aş întoarce, m-aş condamna pe viaţă şi niciodată nu mi-aş mai da voie să mă revolt. Mă cunosc destul de bine şi oricât de greu mi-ar fi acum, oricât de frică, pentru că trebuie să recunosc că-mi este foarte frică de tot ce fac, merg înainte, dacă nu până la capăt, cel puţin pe un alt drum.
– Dar această mahala nu este un drum, Ema, ci o mlaştină cu nisipuri mişcătoare, nu înţelegi? Aici, făcând mişcări disperate pentru a te salva, te scufunzi tot mai mult, ajungând târziu la înţelepciunea de a nu te mai agita inutil şi asta numai atunci când ţi-a rămas afară doar capul, pentru a respira. Mahalaua, e un loc în care nu există decât şansa de a respira... Fugi!
– Dar n-am venit aici ca să rămân, Luci! Pur şi simplu, am ajuns, oprindu-mă. Stau, mă odihnesc şi plec.
Am continuat să ne plimbăm, de data asta în tăcere. Tufe de caprifoi se întindeau peste gardurile strâmbe, trăgând cu urechea la discuţiile noastre, cerşindu-mi prin mii şi mii de ramuri, să le iau şi pe ele din acest loc, dacă voi reuşi vreodată să plec. Ceea ce nu ştiau ele, şi nici Luci, era că aveam bani mulţi, foarte mulţi bani, că puteam pleca acum sau mai târziu, oricând şi oriunde.
– Straniu, spuse Luci spărgând tăcerea. În aceeaşi ordine mi-am repetat de zeci de ori şi eu – stau, mă odihnesc şi plec! Dar am stat, m-am odihnit şi n-am mai plecat... N-am mai putut.
– Spui că ai făcut o facultate. Şi te cred. Ce cauţi aici?
– Poate tocmai pentru că am făcut filosofia, spuse râzând. Am ajuns la concluzia tristă, că femeile n-ar trebui lăsate să gândească, pentru că luând totul în serios, de multe ori aplică teoriile filosofice şi se confundă cu ele. Când ţi-am spus că m-am zbătut într-un nisip mişcător, nu am glumit. Mi-a rămas doar posibilitatea de a respira şi nu mai am curaj să fac nici o mişcare, pentru că sigur voi fi înghiţită de nisipuri.
– Nu înţeleg! Dar dacă cineva îţi aruncă o funie?
– Ar fi două variante: una, în mişcarea mea disperată aş reuşi să prind miraculoasa şansă, doi, tocmai mişcarea mea disperată m-ar scufunda pentru totdeauna. În concluzie, întrucât nu există miracole şi nici garanţii că aş reuşi, trebuie să stau nemişcată, privind în jurul meu, adaptându-mă.
– Nu crezi că şansa de a reuşi vine tocmai din disperare?
– Cred că numai atunci când ai atins limita ei cea mai de jos, Ema. Atunci când nu mai ai nici o şansă. Şi cine îţi poate garanta?
– Îţi garantez eu, păpuşă! Fane, uite bă două paraşute!
M-am speriat groaznic. Lângă noi, apărut de nicăieri, un bărbat gras, tuciuriu, rânjea arătându-şi nişte dinţi mărunţi, murdari şi stricaţi. Avea pantaloni scurţi, înfloraţi, papuci de plastic rupţi, legaţi cu sârmă, o burtă enormă, plină de păr transpirat. Am văzut totul într-o clipă, ca o fotografiere generată de spaimă.
– Aţi ieşit să vă răcoriţi, bombonelelor? Fane, vino bă, că e două! Ajută-mă că nu vreau să plece fetele nemulţumite, strigă bărbatul râzând."
Fragment din Triunghiul Nebunelor

Concertul Nr.3

"Noaptea adâncă tăcea. Lumina lunii, picta pe aşternutul de satin, povestea tristă a singurătăţii de argint. Două bătăi uşoare în uşă sau poate mi s-a părut? Iar două. Am deschis. Străinul stătea în prag, privindu-mă, tăcut. La ce ar mai fi fost folositoare vorbele, atâta timp cât ochii noştri spuneau totul? Bărbat şi femeie, pictaţi argintiu de razele lunii, ocrotiţi de o linişte neagră, deranjată numai de foşnetul veşmintelor părăsite. Începutul şi sfârşitul, mişcarea şi nemişcarea, plăcerea şi durerea, fericirea şi disperarea, căutarea şi abandonul, uneau de-o potrivă raiul şi iadul din noi. Eram doi, deveniţi unul, fiinţe părăsite de noroc, periculos de incomplete pentru vieţile pe care eram nevoiţi să ni le trăim. Refăceam şi distrugeam fiinţa fabuloasă a jumătăţii de femeie şi a celei de bărbat, rotind pe suprafaţa lumii, un tainic şi solitar androgin. Era viaţă sau era moarte, înălţare sau cădere în gol, nu mai ştiam, nu bănuiam, nu mai conta. Ardeam şi eu, ardea şi el „scrisori din roase plicuri“, sosite pe adresele vieţilor noastre neîmplinite.
Dar când întunericul începu să picotească, străinul dispăru. Tăcut, cu chipul ca o mască a singurătăţii, cu ochi negri de otravă nocturnă, mă mai privi odată, apoi plecă.
Soarele apărea lin, însoţit de o camarilă de lumini, ca un judecător suprem, în faţa căruia întreaga fire se ridică, plecându-şi cu supunere, capul. El aducea strălucirea iscoditoare, care plimbându-se viclean, pătrundea până şi în sufletele muritorilor, cercetând cu lăcomie faptele săvârşite pe timpul şi pe spaţiul nopţii.
Îmi era teamă să mă ridic, vinovată de atâta iubire, consumată nebuneşte din visteria umanităţii. Căutam cu disperare complicitatea umbrelor, căzute efemer în calea adevărului, ca nişte paravane iluzorii. Ce-i mai puteam spune eu soarelui, vlăguită de atâta dăruire în frumos, când el îşi aştepta fireasca venerare? Minciuni?
Ştiam fără echivoc că astăzi nu mai sunt cea de ieri, dar şi că mâine nu voi mai fi cea de azi. Nişte porţi uriaşe se deschiseseră, lăsându-mi drumul liber, spre o altă dimensiune. Ema Iacobescu fusese sacrificată pe un altar cu falduri de satin, plecând o dată cu noaptea aceea, luând cu ea tot, fără a lăsa în urmă nici un testament.
Totuşi, simţeam că trebuie să fac ceva cât mai grabnic, înainte ca întunericul să cuprindă arhiva amintirilor mele, pe care eram foarte dispusă să le risipesc."

Fragment din Triunghiul nebunelor

Concertul Nr.2

"Oraşul inspira gândurile citadinilor şi expira praf. Un organism viu, uriaş, tolănit pe orizontala geografică a unor convenţii. Era cald.
Mergeam fără a şti exact încotro, nedorindu-mi să ajung acasă. Târam în adâncul meu un sentiment neplăcut de inutilitate, strecurat hoţeşte prin imaginile captate la lansarea aceasta de carte. Mă tot gândeam că scriem ca nişte idioţi, transpirând osteniţi printre virgule, gâlgâind în dorinţa de a spune tuturor cât mai mult, cât mai frumos, ceea ce simţeam aproape dureros că trebuie trăit, subliniat, cercetat, dăruind ca nişte umiliţi proroci nebuni, picături de gânduri, înşirate în lungi nopţi de nesomn, pe fire de vise nevisate, aşezate cu migală între coperţi de carte. Ne vlăguiam ca nişte zdrenţuroşi misionari ai unei religii necunoscute, cerşind puţină atenţie, dăruind rânduri de gânduri, tuturor celor pentru care lumea reală era prea mică. Întindeam mâini nevăzute, crescute ca nişte tentacule, prea multe pentru noi, prea puţine pentru alţii, pe care le ofeream lumii existente, ca pe nişte cârje ajutătoare, utile şi necesare în drumul spre moarte. Eram creaturi damnate într-un infern ascuns pe pământ, lacrimi neşterse, prelinse încet, venite din geneză, plecate spre infinit. Strigam şi noi prin litere mici, făcându-i semne disperate lui Dumnezeu, înlocuind steagul alb al capitulării, cu pagini de carte. Poate simţem apropierea unui naufragiu uman şi ridicam fragile catarge de cuvinte, căutând cu disperare prin cufere vechi, idei salvatoare, hărţi cu insule pierdute. Dar vacarmul părea a fi din ce în ce mai mare, acoperind sfioasele noastre voci, butoaiele pline cu trăiri simple se rostogoleau zornăind, strivind prin greutatea lor, vise, speranţe ori şanse."


"Văd un cazac, singur, cu privirea aspră, aţintită undeva departe, forţând limitele orizontului. Se încruntă, apoi zâmbeşte trist. De pretutindeni, vine spre el esenţa libertăţii, invadându-i sufletul hapsân, răscolind văzduhul şi pământul, amestecând Soare cu Lună, apă cu foc, viaţă cu moarte. Cazacul suferă. Libertatea doare. E mult prea mare, de necuprins, sfâşâietor de puternică, în raport cu pieptul lui omenesc, cuşcă de carne pentru o inimă care stă să-şi spargă limitele. Cazacul rătăcit în stepă este dualitatea umană, dacă ea există. Sensibil şi crud, se dăruieşte vrând să ia totul, se vrea stăpânul stepei, el, sluga mincinoasă, vrea să cuprindă ceea ce în fapt, l-a cuprins deja. Se revoltă, loveşte cu cizma pământul, apoi ridică mâinile spre cer, rotindu-se din ce în ce mai iute. Cazacul strigă, ameninţându-l pe Dumnezeu, învinuindu-L că i-a dat o libertate îngrădită prin imensitatea ei. Tăcerea cerului, sfidătoare, aliată cu liniştea pământului, îl frâng, lăsându-l şi mai singur, punct fără punct, cu un mult prea mare spaţiu în jurul lui. Coboară peste el, neputinţa...
Cazacul sunt eu, este el, suntem noi, note muzicale într-o lume infinită, zbenguite pe un portativ uriaş, urcate sau coborîte, unite şi despărţite de un compozitor genial. O cheie misterioasă stă la un capăt al celor cinci linii, zăvorând pentru totdeauna calea de acces, lăsându-ne liberă doar ieşirea din marea simfonie a lumii."

Fragmente din Umbra de dincolo...

Primul concert

"Şi ce înseamnă a scrie, dacă nu a striga de durere, lovind cu fiecare literă, clipele lumii? Nu este oare scrisul, o Ave Maria a lui Schubert, prin care înalţă din întuneric şi neştiinţă, sufletul omului? Nu cartea este astăzi, sipetul tuturor comorilor primite şi predate?"

"Dar, Dumnezeu a vrut ca aceşti oameni să se nască, punându-le în spinări fragile, frumosul şi urîtul, istoria şi povara vieţii, poruncindu-le să scrie ceea ce văd şi ceea ce le-a fost dat să simtă. Au fost creaţi ca nişte fiinţe cu senzori speciali, le-a fost înjumătăţit somnul, lăsându-li-se pentru bucăţi de noapte, doar visele văzute cu ochi deschişi. Le-a fost subţiat sufletul cu toate arsurile lumii, le-a fost luată culoarea obrajilor, pentru a se picta cu ea, singurătatea cititorului."

Fragmente din "Umbra de dincolo..."