Despre insensibilitatea naturii am auzit de nenumărate ori, am văzut o mulțime de situații, însă nu o poți înțelege pe deplin, decât atunci când o trăiești ca pe o experiență personală. ”Zbor” va fi intitulată traumatizanta schimbare prin care trece un părinte, atunci când supunându-se naturii își privește copilul plecând... O liniștită discuție în miezul zilei, o analiză și o decizie comună aduc aripa destinului deasupra unei case. Schimbările apar sub imperiul rece al logicii, raționalul strecoară în mințile noastre variante, aplicând o anestezie totală sufletului. Viața se subordonează gândirii și... Un bilet, un aeroport, o speranță... Însă, acolo, în freamătul uman care te înconjoară, printre bagaje și oameni grăbiți, sufletul se trezește uimit, neînțelegând ce i se întâmplă. Și, după ce rămâi cu o imagine încețoșată în lacrimi, privindu-ți copilul cum pleacă încet, sufletul începe să pună întrebări. Ajungi acasă și realizezi că liniștea este cumplită... Lucrurile copilului tău, aruncate peste tot în graba plecării îți ard ochii și-ți sfâșie sufletul, le iei cu disperare, le strângi în brațe și... plângi. Cu lacrimi îți însoțești copilul în zborul lui spre o lume mai bună... Te rogi la Dumnezeu și plângi... Apoi, apare o furie teribilă, un urlet auzit numai de ângeri, o revoltă împotriva unei societăți scelerate care te-a făcut să-i spui copilului tău, pleacă. Valsul dintre rațiune și natură începe, gândurile îți contrazic durerea, mințindu-te frumos... Telefonul sună, vocea copilului tău este limpede și auzi – mami, nu mai plânge, am ajuns cu bine... Insensibilitatea implacabilă a naturii... Este firesc, copiii își iau zborul de lângă părinți. Dar sufletul strigă numai pentru tine – de ce atât de departe, Doamne? Natura e perfectă?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu