Timişoara

Am fost la Timişoara. Abia m-am întors, cu mintea îmbibată de ploaie şi de imagini gri. Oraşul nu m-a lăsat să-l recunosc, micşorat parcă, ghemuit, ruşinat de o tristeţe pe care nici măcar nu i-o puteam bănui. Străzile murdare de noroiul adunat la rigole, sprijinite de clădiri scorojite, mi-au ascultat paşii plini de mirare, nerăspunzându-mi însă la nici o întrebare. Oameni supăraţi, mâhniţi, amărâţi, treceau pe lângă mine cu capete plecate, numărând paşi sau necazuri, de parcă nici nu mai conta. Mă mişcam într-un oraş capitulard, un oraş învins, fără speranţă. Până şi parcurile suspinau, încercând să-şi ascundă sărăcia printre ramuri îngheţate şi rebele. Ceaţa se plimba peste Timişoara, când mai jos, când mai sus, ca un jandarm vigilent şi rău, care supraveghea încruntat, decăderea oraşului. M-au trecut fiorii de nenumărate ori... Mă întrebam unde este Timişoara noastră, cetatea mândră, plină de istorie şi de amintiri, scânteia libertăţii, briliantul Banatului, harta zâmbetului curat ... Drumul înapoi, spre Bucureşti, l-am făcut cu trenul! Şi am înţeles pe jumătate tragedia din care plecasem... Pâlcuri de case strâmbe, incomodate de magazii şi acareturi inutile, găini răzleţe, câini slăbănogi, albii de râuri umilite de gunoaie, noroi, mult, mult prea mult noroi... Câmpuri nelucrate, stăpânite de buruieni uscate, fabrici abandonate, cu geamurile sparte şi cu dâre de rugină scurse peste pereţii crăpaţi, dealuri obosite de atâta neiubire, ciori flămânde, stâlpi de lemn, singuratici, legaţi între ei cu fire atârnate. Parcă ochii mei treceau peste o lume pierită, devastată de un război, într-o perioadă imediată, perioadă de năucire generală în care nimeni nu înţelegea ce se întâmplă. Trenul gonea spre cartierul general al unui dezastru, care-şi propagase unda nimicitoare până hăt, la Timişoara... Drumul acesta l-am mai făcut în 2009, tot iarna... Şi nu era aşa... Mă întrebam cum de fusese un război şi eu nu auzisem nimic la ştirile de seară...