duminică, 29 octombrie 2017

Așa trăia bunica aici...



Așa trăia bunica aici... Ani mulți, mult prea mulți, mutată cu forța din căsuța ei cu grădină, unde iasomia, teiul și trandafirii, ascultau dialogurile dintre ea și bunic, dintre ei și prietenii lor care-și odihneau spiritul în răcoarea serilor de vară. Bunicul, profesor universitar de filosofie, plecase prea repede spre triunghiul de aur a lui Pithagora, Socrate și Platon, lăsându-mi bunica singură, rătăcită într-o lume ostilă. Biata de ea, aruncată din armoniile viorilor în burduful acordeoanelor, suferise teribil. Însă, de la ea am învățat că foamea poate fi păcălită cu o lectură, durerea cu un zâmbet, tristețea cu Mozart. Ochii bunicii par a căuta necontenit calea spre trecut, uimită de absența prelungită și nefirească a bunicului... Ea pare a sta într-o gară sărăcăcioasă, cu bagajele de multă vreme făcute, așteptând un tren care nu poate fi decât o replică a Orient Expres-ului, un tren care va opri o clipă, numai pentru ea. Iar la fereastra unui vagon, va sta bunicul zâmbind, așteptând-o. Călătoria lor va continua, ducându-i spre lumea lor atât de tainică, o lume de peste cuvinte, plină de simboluri descifrate numai de ei doi.
Fragmentum 

sâmbătă, 23 septembrie 2017

Și Eu, purtătorul de măști



-        Nu! Niciodată nu voi putea fi Eu! Niciodată! Sunt condamnat să port măști... Eu sunt  purtătorul măștilor... Vesele, triste, furioase, tâmpe... Schimbate brusc ori lent, lipite strâmb pe gândurile mele, măști impuse de legile nescrise ale unei societăți bolnave... Durere. Asta simt. Durere! Chipul meu adevărat strigă. Vrea eliberarea. Vrea așa cum l-a lăsat Dumnezeu... Oooo... Cum ar atăta lumea dacă ne-am scoate toți măștile... Cât de clară ar fi departajarea. Categorii distincte – buni, răi, darnici, lacomi, blânzi, răzbunători...  Țara bunilor, țara lacomilor, țara răzbunătorilor... Ce tare! Cu interzicere de emigrare, doar drept de vizitare și cu imposibilitatea de contaminare! O lume structurată corect, o lume a libertății reale... Răii cu răii, bunii cu bunii... Ha! Singurătatea este periculoasă astăzi. Te face să gândești, chiar dacă mintea o ia razna... Așa-ți vin ideile. Poate de asta trebuie să fim tot timpul ocupați unii cu alții, iar acum ni s-a dat cu generozitate și posibilitatea de a fi împreună fără a fi defapt. Tableta. Telefonul... Ce faci Gigi? Unde ești Mitică? Și terase... Cât mai multe terase, pub-uri, restaurante, cafenele... Parcurile sunt pentru babe și pentru moși. Nu-ți trebuie aer curat. Nimic pe gratis, nu? Zgomot, agitație, consum... Oricum, e prea târziu... Căderea e în gol. Nu mai putem cădea nici măcar în interiorul nostru, fiindcă accesul ne-a fost blocat. Și totuși, ceva se revoltă. Ne smulgem măștile cu furie. Doar una nu se dezlipește aproape niciodată... Masca tristeții... Stă prinsă de chipurile noastre, luând forma zâmbetului...

 Fragmentum

marți, 18 iulie 2017

Stăpânul


                                Imagini pentru stapanul inelelor personaje

...  Și dacă totul este dublu, cum să mă supăr pe bietul Tudose că este ipocrit? Eu cred, că în prostia lui, habar nu are că este doar o biată suprafață limitată de cele două extreme. Însă, în mintea lui vizitată de puține idei, extremele se ating ca în matematică: un plus infinit se pupă cu un minus infinit, formând o sferă perfectă, numită capul lui Tudose. Sau poate, în subconștient, tehuiul ăsta crede ca și în psihologie, că de la genialitate la nebunie este doar un singur pas, pe care el însă nu-l va face niciodată...
Tudose e chel. E slab, ușor cocârjat, are mersul rigid și ține mâinile țepene pe lângă corp. Își strânge pumnii și îi ascunde pe jumătate în  mânecile hainei, de parcă ar purta mereu un costum de căpătat. De fiecare dată când îl văd, imaginea lui îmi amintește de corbul din fabula Corbul și vulpea...  Stăpânu’! - așa-l numesc toți. Ba, câteodată Jupânul, Boss-ul, Șefu’... Iar el? Nu mai poate de plăcere. Tudose e viclean și are instinct și inteligență de fiară. Este periculos, pentru că știe să speculeze orice viciu, orice necaz, orice nevoie... Te-ai apropiat de el? Te miroase de la o poștă și știe de unde să te apuce pentru a te trânti la pământ. Îl studiez de mai bine de trei ani și recunosc că și acum este pentru mine un izvor de neprevăzut. Nu pare să facă vreun efort. Totul apare la el spontan, fără a se preocupa prea mult de imaginea oribilă de hienă pe care știe foarte bine că o are. Nu are decât un singur obiectiv – să fie Stăpân !

Roman în lucru

joi, 15 iunie 2017

Regina de gheața

Merg cu pași egali, intrați în cadența picăturilor de ploaie, pe drumurile necunoscute ale unei așezări mirifice, ascunsă de temerile timpului, undeva, în Transilvania. Aripi de ceață unduiesc peste casele sașilor, concurând în eleganță cu fumul care se ridică din hornurile îndrăznețe. Oameni nu sunt, liniște este. Doar eu și taina unei așezări tăcute, două creuzete ale unor istorii necunoscute. Case și porți, biserici și poduri... Piatră, multă piatră în ziduri, pe drumuri și poate și-n sufletul meu... Duritate, trăinicie, tăcere, dar niciodată răceală... Piatra, în nemișcarea ei, ascunde multe. Primește căldura soarelui cu încântare, iar apoi, cu generozitate, o emană. Acceptă cu demnitate frigul iernii, lăsându-se acoperită de zăpezile efemere care se mint că o vor domina. Case și porți, biserici și poduri... Toate oblăduite de coline, ca un dans senzual al pământului, promisiune de viață eternă, jurământul asumat al frumuseții. Cerul, discretul acoperiș al vieților noastre, și-a îmbrăcat astăzi odăjdii cenușii, potolind îndrăzneala roșiatică a acoperișurilor. Înaltul ne spune povești prin umede șoapte, spălându-ne gândurile de întunecata viclenie a minții. Pași, piatră, ploaie... Povești... A fost odată, demult, undeva pe pământul acesta, un om. Trec agale un pod curbat. Ploaia-și continuă istorisirea, însă eu acum nu o mai aud. Sunt mii de ființe aflate în calea ei, dornice s-o asculte... Copaci, tufișuri, ape, iarbă... Se deschide o poartă și doi oameni apar. Sporovăiala le încetează când dau cu ochii de mine, mă salută respecuos, trecând apoi grăbiți spre treburile lor. Aud limpede în urma mea – Ai văzut? E femeia în negru! De ce o fi venit aici, la noi? – Și umblă așa, ca o nălucă... Da, e drept, ca o nălucă. O vedenie, o fantomă, o iluzie sau o himeră, ce altceva poate fi o femeie care pleacă din cel mai mare oraș al țării, din „civilizație“, din confort, lăsând în urmă bulevarde luminate, magazine pline, săli de teatru, parcuri, muzee, pentru a „umbla“ pe aceste drumuri, pentru a privi colinele împădurite, pentru a trece pe poduri arcuite peste ape, pentru a simți mirosul lemnului ars în sobe și al pâinii coapte în cuptoare de lut. Pentru stelele mari care apar seara pe cer, pentru pădurea care începe la capătul drumului, pentru turla bisericii pe care o vede din casa ei, pentru clopotele care bat dimineață și seara, pentru cântatul cocoșului, pentru liniștea dintre clipe?... Femeia în negru... Năluca... Prietenii fiicei mele mă numesc pe ascuns, Regina de gheață... De ce? Oare de ce? Ce nu reușesc eu să le transmit oamenilor? Cum de ei nu văd copilul uimit din mine? Cum de nu înțeleg că frumusețea lumii mă încremenește, că spectacolul vieții mă face atentă la detalii, neglijând voit superficialitatea? Cum se poate împăca Regina de gheață ori Năluca, cu soarele din sufletul meu? De ce nu văd oamenii bucuria cu care absorb fiecare undă de frumos, liniștea prin care filtrez urâtul lumii spre lumină, libertatea pe care o acord oricărei ființe întâlnite sau compasiunea ce-mi sfâșîie sufletul? Poate tăcerea?... Tăcerea mea... Dragii mei, iubiții mei, m-am molipsit de la natură. Ea îmi vorbește fără cuvinte, iar eu trebuie s-o ascult și să învăț, fiindcă viața omului trece prea repede. Dincolo, nu voi duce cu mine, vorbe goale... Trec prin viața aceasta peste poduri mici sau peste poduri mari, dar toate unesc două maluri, ca niște curcubee care și-au uitat culoarea, însă niciodată promisiunea făcută de Dumnezeu... Trec...