Luciditate

Restaurantul era aproape plin. Într-un colţ, un pian şi-un pianist concurau cu zumzetul neîncetat al mesenilor. Chelnării păreau că patinează printre mese, aplecându-se profesional, cu zâmbete false pe chipuri. Ici şi colo, izbucniri zgomotoase de râsete, trădau buna dispoziţie specifică oamenilor în apropierea meselor îmbelşugate. Undeva, lângă o fereastră deschisă, Matilda şi Barbu păreau că-şi terminaseră cina, stând tăcuţi în faţa unor pahare cu vin. Când m-a văzut, femeia s-a luminat şi atingându-şi destul de brutal bărbatul pe braţ, mă arătă. S-au făcut prezentările şi m-am aşezat. Stăteam alături de un bărbat blond, cu ochi spălăciţi, cu pielea rozalie şi dinţi încălecaţi. Avea mâini fine, cu unghii ovale şi-un ceas de aur, scump. Barbu! Bărbatul fostei mele amante era amabil, distant, protocolar. Părea un om suspicios, care-şi masca neîncrederea în spatele bunei cuviinţe. Mă uitam la el, aparent cu detaşare. Eram de fapt atent, mai mult la reacţiile mele lăuntrice, pentru că nu mai fusesem niciodată, în situaţia asta atât de ciudată – să-l văd alături de o fostă iubită, pe soţul ei, cel cu care ea mă înşela, atunci când o credeam numai a mea... Gânduri bezmetice şi chiar senzaţii stranii se buluceau în mintea mea, acolo unde răsuna vacarmul unor voci încrucişate, ale mai multor inşi, toţi vehemenţi, care ţipau deodată. – Ce-o fi găsit la spelbul ăsta, că numai viril nu pare? – Uite cu cine o împărţeam eu pe Matilda! Poate c-o fi având vreun farmec ascuns!... – Cu buzele alea subţiri, până la inexistenţă?... – Ce-o fi în capul Matildei acum, când stă între doi bărbaţi, pe care, cândva, îi alterna zilnic? Oare făcea comparaţii atunci sau abia azi, când stă între noi?... Mi-am reprimat scurt toată năvala asta de gânduri. Luciditatea mă trăgea de mînecă discret, amintindu-mi că toate aceste reflecţii retrospective nu-şi mai aveau rostul: faptele consumate sunt ireversibile şi trebuie date la spate. Punct! Totuşi, nu puteam să evit gândul jucăuş că acestui om – un adevărat conglomerat de bănuieli, care-şi construise o carieră şi un fel de a fi, bazat pe neîncredere –, nici nu-i trecea prin cap că stă la masă cu un fost iubit al nevesti-si. Al câtelea oare?, mă îmboldi din nou un ghimpe de gelozie retroactivă. Fragment din romanul Umbra de dincolo...

Teiul meu tace...

Fericirea!... Filosofii pe care-i tot deranjez eu, au analizat-o în fel şi chip. I-au atribuit tot felul de interpretări, care mai de care mai sofisticate, dar fericirea a impus tuturor un numitor comun, acela de bine. Şi eu, ca orice om, adulmec acest cuvînt, încercând să fiu cât mai aproape de adevăratul lui sens. Însă, în ultima perioadă, asociez tot mai mult fericirea cu natura... Şi asta, în urma unui gând stânjenitor de simplu... Natura nu se autodistruge, domnule! Este distrusă, fără ca ea să vrea acest lucru... Ideea mi-a venit într-o zi de vară, când peste oraş s-a năpustit o furtună teribilă. Se va spune desigur, că şi furtuna este un fenomen natural, nu? Ei, da, dar nu la asta se raportează fericirea mea! În timpul furtunii priveam din confortabilul meu fotoliu de lângă fereastră, teiul bătrân din grădină. Era ciufulit de rafale, i se aplecau crengile ameninţător, ba unele i-au fost chiar rupte... El îndura neputincios, aşteptând împreună cu mine potolirea stihiilor. După încetarea furtunii s-a liniştit, adunându-şi la loc tăcerea cu care-şi trăieşte demn zilele. M-am gândit atunci la mulţimea iernilor care i-au trosnit crengile, la arşiţele verilor care i-au ars frunzele... La durerile, la spaimele lui... Însă, niciodată n-am auzit de sinuciderea unui tei! De autodistrugere... Teiul meu trece cu măreţie peste toate, tace, ca un înţelept care a descoperit la vreme ce este adevărata fericire şi de ce merită să îndure totul pentru a o retrăi. El aruncă peste lume inconfundabilul parfum, presărând pe pământ flori delicate, ca pe nişte ofrande aduse acestei vieţi. Şi atunci m-am gândit că el ştie mai bine decât noi ce este fericirea... La poartă am o salcie uriaşă, cu plete verzi... Printre ramurile ei, Baltazar a agăţat clopoţei de vânt... Orice adiere îmi aduce un spectacol de sunet şi culoare... Şi salcia cunoaşte secretul fericirii, încercând să mi-l transmită de câte ori trecând pe sub ea, mă mângâie cu crengile-i subţiri şi lungi. Ea ştie cât de mult scormonesc printre întrebări, martoră fiindu-mi, pentru că mă priveşte curioasă în zori de zi, când stau la birou şi lucrez. Şi aşa, pot spune despre orice fir de iarbă... Toate ştiu ceva ascuns în muţenia lor misterioasă... Prea le îndură pe toate domnule, nereacţionând... Fragment din romanul Filosof de ocazie

Lansarea romanului Filosof de ocazie. Ed. Cartea Românească

Nu Eva căuta Omul

– Mă tem de mine. De slăbiciunile mele, de vulnerabilităţile ce pot lua forme amăgitoare, de dorinţa de a fi tu, ceea ce vreau eu să fii, de proiecţia cu care-mi hrănesc aşteptările, de comoditatea de a aştepta să-mi dai ceea ce pot lua singură. De fapt, mă tem de suferinţă. Nu vreau să fiu femeia ce va mima siguranţă, detaşare, indiferenţă sau care îşi va etala eşecul prin lamentări şi vorbe acre. Tu înţelegi? .... Mă privea printre lacrimi, căutând în vorbele mele, salvarea. Niciodată nu am bănuit că-n această femeie poate fi atâta frământare, atâta teamă, un astfel de chin. Ce exces de luciditate! Nu înţelegeam pentru ce se supune unei torturi atât de profunde, de unde îi pot veni astfel de gânduri, unei femei care avea puterea să te ridice, de câte ori te prăbuşeai. Eva avea darul de a te linişti, de a te face să vezi lumea frumoasă, de a construi din apă şi vânt, imperii ale fericirii. Am înţeles totuşi, că Eva te ridica, coborându-se pe sine, încărcându-se cu balastul ce o cufunda în nisipuri mişcătoare. Acum, pentru prima oară, Eva striga după ajutor. Avea nevoie de ea – neomenesc de puternică – tocmai pentru a ne susţine şi a ne salva pe noi. Eva se temea de suferinţa pe care o cunoştea foarte bine, preluată pe umerii ei firavi, de la mine, de la tot ce o înconjura, de la durerea lumii. Şi totuşi, Eva simţea. Poate rămăsese ultima fiinţă nedivizată, fiindcă noi, ceilalţi eram făcuţi ţăndări, sparţi în milioane de cioburi de oglindă, ce se mai ţineau împreună doar prin limitele trupurilor noastre. Eram nişte saci plini cu cioburi de oglindă, care-şi recunoşteau cu disperare vechea formă, doar din fulgerătoare întâlniri cu raze de lumină. Nu Eva căuta Omul, ci noi toţi o căutam pe ea, ostenind-o peste măsură. Am strâns-o în braţe, protejând-o doar de frigul nopţii, fiindcă numai de atât eram în stare, ducând-o acasă, într-un acasă, de unde nu mai voiam să plece niciodată. A adormit, ca un copil pedepsit pe nedrept, suspinând pentru păcatul lumii. Fragmente din romanul Ademenirea

Imagini de la lansarea romanului Filosof de ocazie

Librăria Bastilia, 5 martie 2014

Imagini de la lansarea romanului Filosof de ocazie

A fost odată, ca niciodată...

Că de n-ar fi, nu s-ar povesti. A fost o seară minunată, 5 martie 2014, undeva într-o ceainărie bucureșteană, numită Bastilia. Afară ploua cu stropi reci, înfuriați de rafalele vântului, în ceainărie era cald și muzica lui Chopin, Mozart sau Bach, umilea stihiile geloase. Sala, arhiplină, înnobilată de prezența iubitorilor de carte, a fost surprinsă de nostalgia unei voci care a învăluit în căldura aducerilor aminte, fiecare copil ascuns acum în trupuri adulte – Noapte bună, copii! Semnalul copilăriilor noastre a deschis povestea unei cărți, romanul ”Filosof de ocazie”, apărut la editura Cartea Românescă. Vocea de neconfundat a Cameliei Stănescu Ursuleanu a invitat la microfon un orator plin de farmec, un rasat om de cultură, un distins profesor universitar și un membru titular al Academiei Române, domnul Răzvan Theodorescu. A urmat doamna Silvia Chițimia, un cercetător minuțios al ideilor strecurate într-o carte, apoi cunoscutul Oreste Teodorescu, urmărit cu interes pentru vigoarea și plasticitatea vorbelor sale. Romanul ”Filosof de ocazie” și-a primit astfel botezul, răsfățat fiind de atenția unui public riguros care știe să-și dozeze bine aprecierile, cel al cititorilor fideli, care nu-și trădează plăcerea de a întoarce lin paginile unei cărți.

Mâine...

Vă aștept cu respectul pe care-l meritați cu prisosință!

Micul meu prieten

Othello, micul, curajosul și devotatul meu prieten, mă întâmpină ca-n fiecare zi, sărind, rotindu-se și lătrând de bucurie. Supărarea-mi dispăru ca prin farmec, luându-i locul veselia molipsitoare pe care mi-o transmitea yorkshire-ul meu drag, ghemulețul de blană fără astâmpăr, vietatea care mă aștepta răbdătoare, fără ipocrizii, fără ascunzișuri, fără răutăți. Othello mă iubea fără rezerve, acceptându-mi programul, stările, tăcerile, totul. Se mulțumea cu o vorbă bună, o mângâiere, un răsfăț cât de mic, dăruind în schimb adevărate lecții de viață. Othello m-a surprins de nenumărate ori prin bunătatea pe care o poate avea o ființă lăsată de Dumnezeu pe acest pământ. Othello ierta mereu... L-am primit de la bunica, acum trei ani, de ziua mea... Era cât palma, o firimitură de suflet pierdută într-o claie de blăniță neagră, amestecată ici colo cu smocuri maronii... Acum a cam ”încărunțit”, luând un aer de înțelept... ”Îți dăruiesc un clopoțel”, mi-a spus bunica atunci, întinzându-mi o cutie mică, fără capac. Privirea ”clopoțelului” nu o voi uita niciodată... Un amestec de curiozitate și de chemare jucăușă, o invitație poznașă la o prietenie necondiționată de norme, de nevoi ori de interese... Lui îi puteam povesti tot. Și bune și rele. Cu el împărțeam adevărul ascuns în sufletul meu, lui îi destăinuiam fără teamă ce gândeam și ce simțeam în fiecare zi... Acum venisem cu tolba plină de lacrimi, de deznădejde și de neputință. L-am luat în brațe, m-am așezat cu el pe canapea și am început să-i povestesc... Despre Tudose, despre Elena, despre bizarul pribeag cu care luasem masa. De Tamara... Până și despre muncitorii întâlniți pe stradă... Othello mă asculta, înclinându-și din când în când capul, analizând tot ce auzea. Când mi-am terminat povestea, și-a așezat capul pe brațul meu, a închis ochii, spunându-mi parcă prin tăcerea lui, că totul a trecut și că a venit momentul să mă liniștesc, să gândesc limpede, realist și optimist. Othello avea dreptate... Roman în lucru