Eu stătem drept, ca un condamnat fără vină, aşteptând stingerea luminilor, dorindu-mi-o chiar, sperând că întunericul îmi va şterge ruşinea din suflet, adăpostindu-mă. Dar luminile se stingeau treptat, începând de undeva din fundul sălii, la intervale regulate, dar parcă prea lungi, mult prea lungi... Niciodată nu m-am gândit că unele clipe se pot dilata, diferenţiindu-se de celelalte...
Când luminile se stinseseră în aproape toată sala, de pretutindeni începură să vină spre noi, inconfundabilele acorduri ale celei de a doua părţi, Andante, din concertul nr. 21, în do major, de Mozart... Valuri de sunet, aduse şi duse, ne legănau sufletele, umezindu-ne minţile cu lacrimi muzicale. Încet, o lumină violet venea din sală, spre scenă. Se apropia, se retrăgea uşor, în ritmul pianului care părea că o îndeamnă a cuteza să urce. Viorile o împingeau lin, pianul o învăţa drumul. Când a ajuns la poalele cortinei străvezii, alte lumini au apărut, galben-aurii, împrăştiate în mod egal pe suprafaţa materialului. Urcau lin. Sus, se curbau încet, întâlnindu-se. Imaginea unei colivii de aur era proiectată pe transparenţa cortinei. O clipă m-am îngrozit...
S-a făcut beznă. S-a făcut tăcere. Totul a dispărut într-un întuneric greu, lipicios. Am simţit trecerea uşoară a unei fiinţe, undeva în spatele meu. Zulnia? Vocea Mariei Callas s-a strecurat o dată cu ea, începând să cânte. Casta Diva... Norma lui Bellini... Lumina lămpii de lângă mine s-a aprins, semn clar că trebuie să încep lectura. Scena, ca într-un răsărit disperat de soare, s-a luminat şi ea, arătându-ne după cortina vălurită, o siluetă feminină. Prinsă într-o colivie de aur... Femeia se mişca lin, uimită şi speriată, apropiindu-se şi depărtându-se de falsele gratii. Am început să citesc... Iat-o! V-am adus-o! Făptura vaporoasă, infatuată şi mândră, blestemul greu al visurilor noastre, durerea nopţilor, suspinul dimineţii, poartă un nume! Îl voi rosti încet, pentru ca vraja ei să nu se destrame în şoapte... Zulnia...
Aşa a început totul... Citeam, modelându-mi vocea după Casta Diva, care mă însoţea tristă, printre rânduri. În sală, era o linişte perfectă, contopită cu întunericul care tăcea. În colivie, conturul feminin se unduia, căutând zadarnic o scăpare. Cuvintele mele curgeau, legându-se unele de altele, ca nişte odgoane îmbibate în gudron, murdărind drumul curat al Zulniei. Simţeam cum femeia plămădită suferă, cum încearcă să-şi ascundă identitatea, cum regretă că s-a apropiat de mine, înşelându-se. Umbla disperată prin fiinţa mea, izbindu-se de limitele-mi materiale, neînţelegând că eu nu sunt decât un biet om. O capcană vie pentru ea, o cavitate ivită de la sine, o genune adâncă şi-ntunecată din care nici măcar nu mai putea ieşi. Parcă anticipându-mi gândurile, vocea Mariei Callas deveni ameninţătoare, interpretând Divinités du Styx, apoi se mlădie în Mon coeur s’ouvre à ta voix. Eu continuam să citesc, dezvăluind-o şi murind o dată cu ea. Zulnia striga acum prin vocea sopranei, Ah! Je veux vivre dans le rêve, dar eu mă încăpăţânam să n-o ascult, apropiindu-mă de final.
E tardi... Addio del Passato... Celebra arie din Traviata se lega de vorbele mele prin vocea Mariei... Deodată, păsări mari apărură în sală, proiectate prin gurile luminoase ale unor reflectoare. Totul se termină cu L’altra notte in fondo al mare...
O lumină indigo întunecă mai întâi colivia de aur, apoi păsările, înghiţind vocea mea.
Liniştea! Panaceu al sufletului meu... Prezentă pentru cei din sală, moartă pentru mine, definitiv pierdută in fondo al mare, alături de cea pe care o trădasem, licitând-o. E tardi... Toate cele şase rîuri care separă Hades-ul de lumea viilor s-au învolburat, aşteptându-mi sufletul ars. Voi, Acheron, Cocytus, Pyriphlegethon, Lethe, Mnemosynne, Styx, luaţi-mi în apele voastre negre, tristeţea, plânsul, focul, uitarea, memoria şi ura. Eu ce mai puteam face cu ele, aici pe pământ? Le folosisem pe toate, mai mult decât oricare muritor, transformându-le în mistriile cu care-i clădisem altarul Zulniei, pentru a o jertfi.
Lumini galbene se aprindeau încet, undeva în profunzimea sălii. Bărbaţi cărunţi, bărbaţi tineri, graşi ori slabi, mă priveau cu gurile căscate. Acordurile concertului nr. 5 de Ludwig van Beethoven... Partea a patra... Imperiale urme de paşi veneau spre noi...
Cine cunoaşte toată această muzică îmi va înţelege mult mai mult suferinţa sufletului...
Fragment din romanul Chiriașul de la demisol
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu