Voi, iubitori de câini și de pisici, atenție!

Voi, iubitori de câini și de pisici, atenție! Ieri mi-a fost furat (tras prin grilajul porții), câinele. Un Yorkshire terrier Toy, la care, cum este firesc, țin enorm. Chiar dacă supărarea și tristețea mă copleșeau, aveam o speranță – micul meu prieten are cip! M-am dus glonț la cabinetul veterinar și am anunțat, întrebând care sunt pașii pentru localizarea micului meu prieten. Răspunsul m-a năucit. Nu se poate! Toți câinii de rasă trebuie să poarte cip, după normele europene, însă la noi, în România, nu există sistem de activare și identificare a câinilor ( pisicilor) furați sau pierduți !!!!! Acesta a fost răspunsul. Sfatul? Căutați-l pe străzi, întrebați din om în om, etc. Eu, spre marea mea fericire mi-am găsit micul prieten. Cum? Prin intermediul internetului, prin facebook! Mulțumesc tuturor celor care au distribuit anunțul și în mod special unei minunate doamne care mi-a redat bucuria. Aveți grijă de prietenii voștri necuvântători, fiindcă salvatorul cip este o poveste...

Cititorule...

Cititorule, te simt ca pe o umbră misterioasă, dând târcoale minţii mele, adulmecându-mi sufletul şi inspirându-mi trăirile. Tu taci... Ascuns sub mantia transparentă a depărtării, mă judeci fără vorbe, doar cu gânduri, mă întrebi, ştiind prea bine, că eu nu-ţi pot răspunde, decât pipăind prin cuvinte, aşteptările tale. Te conturez în ochii minţii mele şi te studiez, uimindu-mă. Iei chipuri diferite, schiţezi zeci de mişcări, zâmbeşti, te încrunţi, te bucuri ori te întristezi, primeşti sau refuzi, exişti! Te simt... Înainte de răsăritul soarelui eu mă aşez la masa mea de lucru, pregătindu-ţi cu grijă festinuri. Te vreau sătul, hrănit în cupele de argint ale celor mai frumoase cuvinte, îţi pun în tipsii de aur, ideile care frământă ângeri şi demoni deopotrivă, îţi torn în pahare de cristal, licorile liliachii ale viselor. Vreau să te hrănesc, pentru a nu-ţi fi foame niciodată...Îţi pregătesc începutul unei zile în care tu să fi mai bun, mai fericit şi mai bogat. Dacă greşesc vreodată, iartă-mă!

Singurătate

Gânduri. Simt nevoia să pun ceva în locul acestor frământări – vane picături de frumos, scame de speranţă. Mă zbat între graniţele trecutului şi cele ale viitorului, simt răceala unui lanţ care mă ancorează într-un prezent strâmt, iluzoriu, tăvălit în inexistenţa lui. Sunt şi nu sunt, exist şi nu exist, privesc şi nu văd, strig şi nu aud, mă clatin şi refuz să cad. Ceva indefinit mă îndeamnă să alerg. Dar nu să fug ! Să alerg, desprinzându-mă de toate spaimele, eliberându-mă de rele, dar nu să fug de viaţa ce-şi continuă spectacolul vremurilor. Singurătatea, o ultimă regală a putinţei ! O ultimă gară, care mai permite oprirea spre iad. Să mai ai puterea de a fi singur, să ai curajul de a te suporta, a şti să trăieşti printre oameni, rezervându-ţi dreptul suprem la divina linişte a singurătăţii. Singurătatea înseamnă poate, întâlnirea cu tine, o oglindă nemiloasă întoarsă spre sufletul tău, developare dureroasă, ce descoperă fisurile prin care se scurge veninul, oferind banca acuzaţilor în durul proces de conştiinţă. Când ai curajul de a fi singur, în ţara nimănui, acolo unde minciuna nu-şi află domiciliul, realizezi că nu ai unde fugi prin haţişul cuvintelor şi …. vezi! Te scufunzi în adâncurile fiinţei tale, te sufoci în duhoarea pucioasei pe care nici nu bănuiai că o emani, te tângui şi gemi, te zbaţi căutând cu disperare, o boare, un sprijin, un semn. Şi atunci, când speranţele par pierdute, vine clipa clipelor, intervalul fără nume, bucată de spaţiu fără timp, care opreşte procesul în loc, schimbând sensul tuturor facerilor, dând o unică şansă pentru a îndrepta trecutul. Trecutul din adâncul tău, căci trecutul lumii nu poate fi schimbat, fiindcă nu poţi avea puterea de a-i aduce, în aceeaşi boxă a acuzaţilor, pe toţi ce ţi-l conţin. Eşti tu, scurs prin clepsidra destinului. Vezi şanse şi ratări, paralele nebănuite, pe care le credeai intersecţii, greşeli generatoare de dezastre, toate înlănţuite într-o ţesătură misterioasă. Eşti ridicat în clipa clipelor, deasupra văzutelor, în tărâmul nevăzutelor, îţi este dată şansa de a-ţi înţelege, micul rol, în marele proiect. Ai dreptul la un ultim botez, curăţător de păcate, ai dreptul de a reveni printre oameni, albit înlăuntrul tău, purtător al unei platoşe de argint. Sunetul nisipului din clepsidră, în unduitoarea lui scurgere, te întreabă: vezi, Omule? Imagini timide apar, surprinzătoare prin inocenţa lor, desluşeşti cu uimire, tandreţea începutului. Eşti Tu – curat şi bun, martor însetat la spectacolul vieţii – percepi simfonia culorilor, mlădierea naturii, miracolul mişcării, surâsul. Descoperi lumea, aşa cum ţi-a fost dată. Graniţele vieţii, corespund pentru tine, cu limitele paşilor tăi; modelul general uman se confundă cu cei ce-ţi apar în proximitate. Inveţi fără a şti că o faci, imiţi, încercând să exişti printre oameni. Puţini sunt cei ce se apleacă peste necunoaşterea ta, mai puţini sunt aceia care ştiu să-ţi explice. Paşii nesiguri dispar, pătrunzi mecanic, într-o lume dinainte conturată. Pentru tine, este normalitatea, este viaţa pe care o traieşti, fără a pune prea multe întrebări. Şabloane şi măşti. Gânduri.... Fragment din romanul Ademenirea

Addio del Passato...

Eu stătem drept, ca un condamnat fără vină, aşteptând stingerea luminilor, dorindu-mi-o chiar, sperând că întunericul îmi va şterge ruşinea din suflet, adăpostindu-mă. Dar luminile se stingeau treptat, începând de undeva din fundul sălii, la intervale regulate, dar parcă prea lungi, mult prea lungi... Niciodată nu m-am gândit că unele clipe se pot dilata, diferenţiindu-se de celelalte... Când luminile se stinseseră în aproape toată sala, de pretutindeni începură să vină spre noi, inconfundabilele acorduri ale celei de a doua părţi, Andante, din concertul nr. 21, în do major, de Mozart... Valuri de sunet, aduse şi duse, ne legănau sufletele, umezindu-ne minţile cu lacrimi muzicale. Încet, o lumină violet venea din sală, spre scenă. Se apropia, se retrăgea uşor, în ritmul pianului care părea că o îndeamnă a cuteza să urce. Viorile o împingeau lin, pianul o învăţa drumul. Când a ajuns la poalele cortinei străvezii, alte lumini au apărut, galben-aurii, împrăştiate în mod egal pe suprafaţa materialului. Urcau lin. Sus, se curbau încet, întâlnindu-se. Imaginea unei colivii de aur era proiectată pe transparenţa cortinei. O clipă m-am îngrozit... S-a făcut beznă. S-a făcut tăcere. Totul a dispărut într-un întuneric greu, lipicios. Am simţit trecerea uşoară a unei fiinţe, undeva în spatele meu. Zulnia? Vocea Mariei Callas s-a strecurat o dată cu ea, începând să cânte. Casta Diva... Norma lui Bellini... Lumina lămpii de lângă mine s-a aprins, semn clar că trebuie să încep lectura. Scena, ca într-un răsărit disperat de soare, s-a luminat şi ea, arătându-ne după cortina vălurită, o siluetă feminină. Prinsă într-o colivie de aur... Femeia se mişca lin, uimită şi speriată, apropiindu-se şi depărtându-se de falsele gratii. Am început să citesc... Iat-o! V-am adus-o! Făptura vaporoasă, infatuată şi mândră, blestemul greu al visurilor noastre, durerea nopţilor, suspinul dimineţii, poartă un nume! Îl voi rosti încet, pentru ca vraja ei să nu se destrame în şoapte... Zulnia... Aşa a început totul... Citeam, modelându-mi vocea după Casta Diva, care mă însoţea tristă, printre rânduri. În sală, era o linişte perfectă, contopită cu întunericul care tăcea. În colivie, conturul feminin se unduia, căutând zadarnic o scăpare. Cuvintele mele curgeau, legându-se unele de altele, ca nişte odgoane îmbibate în gudron, murdărind drumul curat al Zulniei. Simţeam cum femeia plămădită suferă, cum încearcă să-şi ascundă identitatea, cum regretă că s-a apropiat de mine, înşelându-se. Umbla disperată prin fiinţa mea, izbindu-se de limitele-mi materiale, neînţelegând că eu nu sunt decât un biet om. O capcană vie pentru ea, o cavitate ivită de la sine, o genune adâncă şi-ntunecată din care nici măcar nu mai putea ieşi. Parcă anticipându-mi gândurile, vocea Mariei Callas deveni ameninţătoare, interpretând Divinités du Styx, apoi se mlădie în Mon coeur s’ouvre à ta voix. Eu continuam să citesc, dezvăluind-o şi murind o dată cu ea. Zulnia striga acum prin vocea sopranei, Ah! Je veux vivre dans le rêve, dar eu mă încăpăţânam să n-o ascult, apropiindu-mă de final. E tardi... Addio del Passato... Celebra arie din Traviata se lega de vorbele mele prin vocea Mariei... Deodată, păsări mari apărură în sală, proiectate prin gurile luminoase ale unor reflectoare. Totul se termină cu L’altra notte in fondo al mare... O lumină indigo întunecă mai întâi colivia de aur, apoi păsările, înghiţind vocea mea. Liniştea! Panaceu al sufletului meu... Prezentă pentru cei din sală, moartă pentru mine, definitiv pierdută in fondo al mare, alături de cea pe care o trădasem, licitând-o. E tardi... Toate cele şase rîuri care separă Hades-ul de lumea viilor s-au învolburat, aşteptându-mi sufletul ars. Voi, Acheron, Cocytus, Pyriphlegethon, Lethe, Mnemosynne, Styx, luaţi-mi în apele voastre negre, tristeţea, plânsul, focul, uitarea, memoria şi ura. Eu ce mai puteam face cu ele, aici pe pământ? Le folosisem pe toate, mai mult decât oricare muritor, transformându-le în mistriile cu care-i clădisem altarul Zulniei, pentru a o jertfi. Lumini galbene se aprindeau încet, undeva în profunzimea sălii. Bărbaţi cărunţi, bărbaţi tineri, graşi ori slabi, mă priveau cu gurile căscate. Acordurile concertului nr. 5 de Ludwig van Beethoven... Partea a patra... Imperiale urme de paşi veneau spre noi... Cine cunoaşte toată această muzică îmi va înţelege mult mai mult suferinţa sufletului... Fragment din romanul Chiriașul de la demisol

Invitație

Lansarea romanului ”Filosof de ocazie” va avea loc în ziua de 5 martie 2014, orele 18.00, la librăria Bastilia ( Piața Romană nr.5 București). Cartea va fi prezentată de Acad. Răzvan Theodorescu, Oreste și Silvia Chițimia. Lectura, Camelia Stănescu Ursuleanu.

Foșnet de pagini

O carte se pregătește să apară... Sustrageri de la asemănare, scrisă de Dan Ursuleanu. O carte de poezie, un drum alb al teribilelor vise care se plămădesc în trăirile unui om de spirit. Se pregătește o carte, ca o șoaptă venită de dincolo de viață, ca un glob de gânduri nerostogolite niciodată pe acest pământ... Și asta, fiindcă, Dan Ursuleanu, în delicata lui sfială ascunsă sub masca umorului fin, nu și-a dăruit reveriile tiparului, considerând că visele nu i se terminaseră încă. O boală cumplită l-a grăbit să plece, ducând cu el restul de cuvinte, lăsând în tăcere manuscrise pline de trăiri. Ca un omagiu adus celui pe care l-a admirat și alături de care a trăit în valsuri de cuvinte, doamna Camelia Stănescu Ursuleanu, recitind în liniștea văduviei aceste versuri, a decis să le dăruiască tuturor celor care l-au cunoscut, l-au îndrăgit, l-au respectat, precum și celor care vor să învețe să viseze. Alături de ea, oameni ”de cuvinte”, ca Ștefan Ghidoveanu, Sofia Șincan sau Titus Vîjeu s-au îngrijit ca acest demers nobil să prindă contur, iar acum, la un an de la plecarea lui Dan Ursuleanu, se aude un foșnet de pagini...... ”Pot să admir, mă lasă totul rece, Mă despresor și lanțul mă petrece. Imi place viața și admir ce-i stins, Sunt un câștigător mereu învins. Nădejdea la pământ, speranța crez, Fidel iubirii însă o trădez. Rămân umil, râvnesc la culmi de slavă, Vreau să fiu liber, inima mi-e sclava.” Poezia Capcana oglinzii de Dan Ursuleanu