Dacă scrisul ar putea degaja armonia sunetelor și maiestuozitatea culorilor, cu siguranță că atunci când s-ar scrie despre vernisajul expoziției pictorului Geo Zlotescu s-ar folosi nuanțele unui crepuscul însoțit de un concert pentru vioară.
Petrecută sub auspiciul Societății Colecționarilor de Artă din România, inaugurarea expoziției s-a făcut într-un mod inedit, prin alocuțiunea ziaristei Camelia Stănescu. Atât în calitate de deținătoare a unor tablouri și a unor desene primite în dar de la Geo Zlotescu, cât și ca una din privilegiatele persoane care l-au cunoscut personal pe pictor, doamna Camelia Stănescu a evocat momente și amintiri tulburătoare, deschizând porțile imaginarului colectiv, invitându-ne în viața, în singurătatea și în neliniștea tristă a marelui artist. Prezentând un tablou neexpus, un portret al doamnei Camelia Stănescu pictat pe vremea când aceasta avea doar nouăsprezece ani, a materializat cuvintele de până atunci, cu o imagine care întruchipa viziunea artistului asupra conceptului de frumusețe feminină. Acest tablou putea purta orice titlu... Candoare, Puritate, Uimire, Acceptarea unei lumi neînțelese încă sau pur și simplu, Căutare... El însă nu avea nici un nume, lăsând doar ochii fetei din portret să scufunde în osteneală, mintea privitorului.
Ziaristul Dan Ursuleanu, cel de-al doilea orator, colecționar al unor lucrări ale lui Geo Zlotescu și un apropiat al acestuia, a prezentat un scurt istoric al vieții pictorului, developând imaginea unui artist pe nedrept învăluit de uitare. Complexitatea lui Geo Zlotescu este surprinzătoare. Om de mare cultură, un iubitor împătimit al cărții, el nu s-a limitat numai la devenirea sa, din punct de vedere intelectual. A depășit granița lecturii, scriind povești pentru copii. S-a cufundat în reverie, ilustrând Florile răului, ale lui Charles-Pierre Baudelaire, Insula pinguinilor, Anatole France sau Țiganiada lui Ioan Budai-Deleanu. Aceste ilustrații impresionante, nepublicate și necunoscute publicului, apar pentru prima dată într-o expoziție. Subliniind talentul și profunda sensibilitate exteriorizate în lucrările lui Geo Zlotescu, domnul Dan Ursuleanu și-a cumpănit cu greu admirația între pictura și desenele cu care ne-a fost îmbogățită arta plastică, de prea puțin cunoscutul pictor.
Ca o pecete definitivă și irevocabilă, discursul domnului Vasile Parizescu, fondatorul și președintele Societății Colecționarilor de Artă din România, a descătușat dreptul la gratitudine al celui care a suferit într-un prizoneriat al solitudinii, abandonat în umbrele uitării, pedepsit prea mult și prea greu de insensibilitatea istoriei. Rafinamentul, competența și senzorii artistici ai pictorului, desenatorului și colecționarului de artă, Vasile Parizescu, au deschis ușile unei expoziții elegante, plină de armonia și sobrietatea unei lumi între lumi.
Tablourile? Par să-și fi ales singure locul, lipindu-și trăirile de pereții plini de legendă ai luxosului Palat Suțu... Portrete, Autoportrete, Doamnă cu umbrelă, Eterna Evă, Arlechin... Natură moartă... Don Quijote, Florile răului...
Autoportretele, făcute în diferite momente ale vieții, alcătuiesc sub privirile vizitatorului, conturul unui destin care se asprește, redat prin linii revoltate, mature, aproape acuzatoare, dar niciodată învinse. Un arlechin, autoportret, ascunde poate cel mai bine, profilul pictorului Geo Zlotescu. Costumul unui personaj, din vechile comedii italiene, colorat cu exuberanță în verde și galben, ține captiv un om care se vrea liber... Neputința și disperarea îi încleștează maxilarele, iar furia îl determină să picteze mai multe x-uri negre peste veselia prefăcută a culorilor. Pare a fi o încercare de a sfâșâia strânsoarea unui trup artificial, nedorit. Sau poate, închiderea lui, în lumea nemișcată a picturii.
Femeia, în crezul și în așteptările lui Geo Zlotescu, are finețe, delicatețe și cultură. Femeia se plimbă, privește, citește, femeia așteaptă sau poate îl așteaptă doar pe el, o Dulcinea del Toboso, nobilă și frumoasă, plămădită și păstrată în imaginarul artistului, scăpată când și când pe pânza unui tablou.
Natura moartă, cel mai adesea, înfrățește flori și fructe, ca o esență a frumosului desăvârșit. Pasul dintre gingășia florilor și robustețea fructelor se face prin culori îngemănate, ascunse în natura care nu le va lăsa nicicând să moară, ca o replică fermă a nedreptei definiții date acestui tip de tablouri.
Parisul, locul care i-a catifelat talentul, apare în lucrările artistului ca o amintire neprețuită, o nostalgică perioadă revolută, o vacanță liniștită și însorită a unei vieți care s-a consumat apoi în ceața plumburie a neliniștii... Pont Neuf, Peisaj din Paris, Peisaj la Versailles, sunt adevărate șoapte ascunse sub liniile unor desene în tuș brun și înviorate cu creion colorat. De dimensiuni mici, ele par a tăinui o practică alchimică, prin care pictorul a obținut pentru sine, elixirul fericirii.
Întreaga expoziție este un caleidoscop al unei vieți prinse între ramele tăcute ale unor tablouri, o mică istorie a unui om, care sufocat de frumusețea lumii, a strigat prin culoare. Arlechinul a jonglat cu cea mai profundă exteriorizare a creativității umane, așezându-se spre odihnă, în galerie. Iar numele acestui om este Geo Zlotescu, pictor printre pictorii care au dreptul la toată considerația iubitorilor de artă plastică.
A. C. Pahomi
Scriitor
